se arată

lumina prinde peştii în versurile albe
poveştile cresc gândul
la pieptul de cuvinte
în sensuri vii se-arată...

mi se-arată în ochii mei de sfoară
lăsată aninată poartă
când printre două inimi mă strecor în vers
lumina-mi poartă
în întuneric ultim primul vers

să te cunosc să uit apoi să fiu
să mă priveşti

înaltul
să-mi fie focul viu
şi rug în aşteptarea trecerii spre viu...ul viu
se-arată se arată în ochii mei de sfoară
lăsată aninată-ntre două lumi
direcţii
când ţinta-i tot o poartă închisă-ntredeschisă
prin care văd strig stau

ce statică e Doamne
în omul cel mai viu
când întuneric iată rămâne întuneric
când lumânări aprind şi numai una-i toartă
de care mă apuc şi sufletu-mi zâmbeşte

surâd acum în hăuri
şi râd şi plâng prosteşte

înţelepciune-n fire să curgă fără cioturi
de umbre încercări
prin care sar în lături
din crucea-nfierbântată aşchii de îndoială

iubirii las un cântec
şi iar mă cred salvată
spre cerul cer mă-ndrept
cu braţele înfrânte

mai bine las tăcerii forţele oculte
privesc în beznă fiara o mângâi şi-o alin
apoi o uit în colţul
în care ochi străini încearcă să m-agaţe
să-mi umple amfore moarte
cu spusele răscoapte în interese mici...
le uit...

le uit şi îmi ridic privirea
spre sfera de lumină

în cruci Iubirea-ţi Sfântă
privesc cum se animă
şi reanimă pietre şi reanimă oameni
când înfloriri devin
veşmânt din Cea curată

timpul nu se opreşte
e ca un tren în care
urci prin coborâre
alergi spre nemişcare

şi viu mort reînvii în simplele răscruci
odată doar odată înveţi spre ce apuci
finalul nu există-i mereu un început

acum tac în rostire
privesc iubesc ascult...

Anne Marie Bejliu, 29 aprilie 2014