halte fără contur

se risipesc în fiecare clipă cuvintele
se adună praful din loviturile aşteptate 
sau lăsate să curgă în vâltoarea răului

florile cântă azi în mâinile mirenilor
mâine se vor ofili altele vor înlocui
trupurile rămase fără apărarea vieţii

ploi şi iar ploi frig şi iar frig

Doamne de câte ori să mă strâng fetus
în gândurile vâscoase ale morţii
şi frica asta blestemată a-mi fi pas înainte
scut şi coroană de spini

pe marginea drumului
coroana copacului fără bătrâneţe
sprijină toiagul unei mame ajunsă pe calea plecării

lacrima orbului prinde esenţele umbrelor florilor
din mâinile mirenilor
cu ochii strălucind o fracţiune de timp finit
în biserica Tatălui după o prelungă slujbă a luminatei veşti

lacrima copilului tremură
deasupra lacului de cleştar al amintirilor
îndreaptă cutele bluzei mângâie pumnul micuţ
strâns în aşteptarea loviturii

disperare frică şi o atât de mare dorinţă
de mângâierea mamei în fiecare zi a patimilor

şi mamele pleacă spre călătoria în care haltele
îşi pierd conturul
devin punct în inima dorului de a fi copil

Anne Marie Bejliu 13 aprilie 2014