car răsturnat

e o întreagă nebunie 
în sacul plin de vise coapte
răscoapte devenind nimicul 
al fiecărei zi prin noapte

încerc să-mi pun în mine 
umbra 
să devin ea să îi răpesc 
suflarea vie-n moartea lungă
s-o-nchid cu-o mie de peceţi

sau pun un lacăt zdravăn mare
un uriaş cu-arcuş de foc

ţin minte de la tata ploaia
când dărâma ziduri sub roţi

de soare tunet fulger iarnă
m-am săturat dar mai aştept
pe banca ruptă o poveste
să-mi fie liniştea o stea

atinge tu o clipă steaua
nu îmi mai scrie lasă-aşa
cum este tot-acum în viaţă
vom mai vorbi vei mai vedea

mă-ntorc acum la cele scrise
văd mă simt oarbă surdă-
aşa cum sunt

răstorn un car mare de verbe
îl umplu iar şi iar răstorn

ies puii de arcade fine
şi-n mine frica ia un colţ
de pâine albă neagră
muşcă

poftă bună-i spun odată
ca un prieten bun şi plec

Anne Marie Bejliu, 1 iulie 2014