în lacrima dimineţilor aldine

au trecut ani de zile să înţeleg că m-am învelit în cuvintele iernii
când crucile se lepădau de pe aripile păsărilor umede în ceaţa vieţii
odată cu ele am lăsat pe policioara adolescentei întârziate
un fir de pir şi un buchet de albăstrele 
un singur mac tulbura seninul petalelor mărunte
el era focul ce va să vină în acea clipă
a venit. arde întruna de atunci 
cenuşă sunt a prezentului trecut a prezentului prezent
şi poate a prezentului viitor căruia îi văd trupul de fum printre oglinzile plecărilor
crucile păsărilor răstoarnă iernilor preţul pe piaţa artei înscrisă veşnic în cupa în care rubinul de foc aşteaptă mântuirea după o prelungă călătorie prin sfera umanului
ce să mai spun despre mine decât că într-un cuvânt m-am înscris
al doilea a venit firesc
vor veni şiruri lungi de cuvinte în care mă voi înscrie voit sau nu fără a mai gândi că libertatea e o icoană în care vrajba înălţimilor creşte mereu pe paleta furtunilor interioare mereu mereu aţâţate de senin din senin pentru senin...
să mă ascund să trec tiptil să tac să rostesc să-mi înscriu lacrimile în raportul verii mirenilor fără adăpostul acoperişului iluziilor
aleg să merg drept să privesc totul şi toate cele aşternute de mâna de abur să tac să plâng să râd
să-mi fiu
mie însămi cu mine însămi într-o aproximativă singurătate în care cern gândurile de gânduri şi rândurile din gânduri
încercare cu încercare risipesc albastrul inimilor care-mi sunt văl de cer în lacrima dimineţilor aldine promisă înserării firii pentru o altă zi

Anne Marie Bejliu, 1 iulie 2014