Visul

Am simţit mereu că acele călătorii ale sufletului, cele din visele de noapte sau pur şi simplu cele din orele 3-6 ale dimineţilor, au ceva real, au ceva trăit aproape material. Mă trezeam mereu ori liniştită, ca un copil după ce şi-a rotunjit, împlinit jocul, ori ca un sugar când încă are între buzele fragile sânul mamei şi trage hulpav hrana blândă, laptele iubirii şi al curăţeniei fiinţei care l-a purtat în pântec sau alteori, mă trezeam ca o pradă a unor vânători cruzi, abia suflând, după o alergare de câteva fracţiuni de timp biologic.
Călătoream, călătoresc la margine de timp sau prin locuri în care poate nu am călcat niciodată cu pasul, locuri fireşti, pământene, nimic senzaţional în imagini în schimb, trăirile sunt atât de intense, încât dimineaţa, până-n orele prânzului, îmi sunt necesare ore întregi să decantez mesajul pentru prezent sau cel din trecut, cu ramuri şi rădăcini întinse prezentului ca un colac de salvare în desăvârşirea mea ca fiinţă de lumină.
Adesea visez că zbor. Nu am aripi. Zbor sau mă scurg prin aer ca o figurină ciudată printre bulgări  fini, albi, alteori printre razele mai blânde ale soarelui şi trupul acela în plutire primeşte culorile ariilor prin care mişcarea lui mângâie particulele de lumină.
Aşa am ajuns de multe ori într-un oraş în care clădirile au mereu ganguri la fiecare bloc sau clădire, sau tuneluri de diferite diametre, deschideri. Treci prin ele, ajungi în câmp deschis apoi treci prin altă clădire, urmează un alt câmp deschis şi printre toate aceste treceri ceva se întâmplă. Acţiunea, acţiunile se derulează continuu. 
La câteva zile după acel vis ceva din toate acele, sau câte ceva din fiecare sau din toate acele acţiuni se traduc în încercări ale prezentului. Încercările sunt gradate în ordine crescătoare ca intensitate a trăirii lor.
Să povestesc unul din vise.
Pornesc odată cu răsăritul soarelui. Punct de lumină aurie care creşte, creşte, creşte, devine sferă din care se deschid tot mai mult razele soarelui. Mă cuprind uşor, simt cum mă înalţă de la pământ, ca pe o scară nevăzută de lumină albă.
Simt bucurie şi un strop de frică pe care mi-o alungă seninul cerului. Ridic privirea şi, în toată această înălţare, îmi umplu ochii de senin. Cum pământul rămâne undeva rătăcit sub sfera de lumină albă, nu mă mai gândesc la el. De fapt mintea doarme liniştită alături de trup, pe aşternutul vieţii, închisă în cutia cu pietre. Cu mine port crucea. Toate celelalte rămân acolo, unde spun eu mereu că este acasă.
Bun. Am pornit. Alergarea continuă prin oraşul cu tuneluri mărunte până când, în faţa mea, se deschide o poiană ciudată. De ce ciudată?  Pentru că undeva în stânga, este o cascadă cu şase fire de apă limpede, în faţa mea este un lanţ aproape uriaş de stânci prin care urmează să trec, în dreapta este deşert şi undeva, departe, tot în dreapta, este o oază.
Mă îndrept spre cascadă să-i ascult liniştea, să-i aspir înţelepciunea pentru a ştii cum pot trece de lanţul muntos. Din poemul ei proaspăt aşternut pe piatra pe care am ales să stau să-i gust frumuseţea, înţeleg că trebuie să merg spre stânga nouă paşi, apoi doi spre dreapta şi mai departe, vor urma 12 paşi până dincolo de lanţul de stânci. Dar am simţit durere amestecată cu mângâiere, am simţit acut zgomotul fibrelor de gând, am simţit neliniştea celulelor trupului. Cineva îmi spunea să ascult tăcerea pietrelor că-mi vor alina durerea şi voi trăi bucuria, voi deveni eu însămi bucuria, la finele călătoriei, un început în fapt al celei ce va să fie mai departe.
Am trecut. Nu ştiu cum, dar am trecut.
Dincolo de lanţul muntos, aria deschisă este întunecată de furtuna abia începută. Pietre, pietre, pietre, care albe, care negre, ca o tablă de şah imensă. Nu ştiu de ce, dar am pornit a călca numai pe pietrele albe, cu orice risc de rătăcire a drumului de trecere dincolo de al doilea lanţ de stânci. Am reuşit. Domnul nu mă părăseşte!- gândesc, şoptesc Tatăl Nostru şi privesc a treia deschidere.
Aici se deschide un câmp. Nu ştiu care dintre cele două frumuseţi: câmpul sau cerul îl sărută pe celălalt. Undeva se pierde totul. Formele dispar, pietrele dispar, iarba dispare, apa dispare. Rămâne cântecul...

Mă trezesc. Ameţită şi însetată, fug să beau un pahar plin cu apă. Mintea-mi este înceţoşată. Vreme de patru ore am înlemnit în gândurile ca nişte noduri gordiene de nedesţelenit.
Ştiu că în starea comatoasă repetată de... nu mai contează de câte ori, câmpul avea acelaşi verde smaragd sau poate alt verde, aerul era de cristal iar cerul... cerul... încă nu i-am regăsit culoarea aceea nicăieri în căutările mele. N-am regăsit nici uşorul acela din inimă şi din toată fiinţa mea. Ce am regăsit în viaţa de zi cu zi, a fost greutatea aceea cumplită a hotărârii de a mă întoarce. Pe ea am regăsit-o când au plecat ei... cei doi... Acum ştiu că m-am întors pentru ca ei să plece. Asta am putut decodifica din vis. Restul însă rămâne în stâncile acelea cenuşii şi în ovalul sărutului câmpului cu cerul undeva nu mai există orizont, acolo unde totul este un tot, acel infinit indefinit al fiinţei...
Am lăsat în pace visul. Spre seară, m-am apucat să scriu totul aşa cum rămăsese în memoria... Nu ştiu care memorie. Cert este că am reţinut culorile, sunetele, cântecul, paşii, aproape totul atât de viu, încât abia după 11 ani de zile reuşesc să scriu acest vis ceva mai complet. Şi l-am scris. Încă simt toate acele vârtejuri ale furtunii, încă simt acea bucurie, încă simt sarea lacrimilor atinse cu limba însetată, lipită aproape de stânci. Nu ştiu cum am trecut lanţul de stânci cenuşii. Voi descoperi sau mi se va releva cândva. Poate în al doisprezecelea an care va trece. Atunci voi regăsi cascada sau se va naşte alta, anume pentru privirea mea. Domnul ştie!

Anne Marie Bejliu, 4 iulie 2014