visezi o lume mai bună
undeva dincolo de cuvântul
pe care-l aşterni cu frenezie
de câte ori cineva ceva ridică umbra prea sus
acoperindu-ţi speranţele şi-aşa subţiri
cu o pată cenuşie aproape bolnavă
de gânduri haotice
de scorneli declarate realitate
te ridici şi pleci
renunţi la poemul abia început
încarci bateriile
pe marginea unui pat de ramuri ciuntite
aştepţi primăvara înfloririle înmuguririle
am inversat nu contează
primăvara vine
înfloreşte ceva în talpa ta
e bătătura aşteptărilor mobile
rămâi visător înveleşti în poleială
primul venit în faţa ta
fără să-i vezi chipul îl declari unicul
strălucitorul nemaipomenitul
ţi-o iei în fruntea sufletului
inima dansează pe ritmul unui marş funebru
râzi în hohote de tine până te potoleşti
te trezeşti din coşmar
împingi toate lucrurile în colţul camerei de tortură
arzi mobila pe un câmp
departe de toate schelele comunicărilor
te declari liber
asta-i tot
Anne Marie Bejliu, 21 iulie 2014
<< Pe la doi, trei ani, copiii numesc ziua care a trecut “mâine”. Eu întreb: există? >>
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu