piatră cubică

în mine zac amintirile
se alină unele pe altele
când lacrimile nu mai pot aluneca
ustură ochii de nemişcarea lor
şi timpul zace lângă piatra vlăguită
a unui timp prea scurt trăit
prea mult ridicat
la înălţimea unei borduri de trotuar vechi

piatră cubică, piatră cubică
de câte ori paşii trecătorilor
ţi-au sugrumat vocea
de câte ori filele scrisorilor rupte
ţi-au sfâşiat nemişcarea

nici tu nu ai putut să plângi nici eu acum

tânără clipă unde te duci
lovind cu tocurile speranţelor
fisurile asfaltului de acum

mai ştii când apa râului cuvintelor
umplea veselă ariile parcurilor în care
plimbările deveneau săruturi prelungi
între inima cuvintelor nerostite
şi tainele încă nerelefiate aerului

geometriile lor au devenit ascuţite acum
înţeapă aerul dintre tine - cel plecat
şi copila rămasă undeva
în străfundurile câmpului de maci
din care lasă esenţele să curgă
prin clapele unui pian învechit
înclinat şi el spre colţul unde
aşteptarea răsăritului nu mai are rost

acum visele toate sunt un ghem
în coşul pieptului coşarului fără vârstă

pisica neagră traversează strada amintirilor
fiecare piatră cubică îi mângâie pernuţele
imitându-i mieunatul

totul dispare
mă întorc în vechile cutii de beton

las strada veche
să-şi depene ghemul durerilor şi bucuriilor

cândva se va înclina
şi toate vor aluneca în sacul bucuriei
odată cu glasul sugrumat
lăsat să umple aerul
cu rânduri printre gânduri

prin mine
timpul respiră tristeţea omului
mă întâmplu într-o lume
în care totul este răsturnat

piatră cubică, piatră cubică
de câte ori paşii trecătorilor
ţi-au răsturnat statica

şi mai ales
de câte ori cântecul tău
a evadat într-o sferă...

Anne Marie Bejliu, 12 iulie 2014

sursa imaginii:

http://www.alexmazilu.ro/tag/piatra-cubica/