în valul fără creastă al unei peregrinări printre rădăcini de copaci, plajă pe care paşii mei, arareori înrouraţi, rămân de-a lungul zbaterii mării de gânduri, privesc în sinea mea, ca o femeie căreia i-a rămas numai iluzia, unei vieţi alături de băieţii ei, imaginile care-şi ridică umerii de 23 de ani şi de 16 ani, doi flăcăi din abur de lumină cum îşi desfac braţele larg să-mi îmbrăţişeze fiinţa.
singurătatea apasă, dorul roade dorinţa de viaţă, ca un iepure grăbit să fugă din calea încercărilor, de multe ori fiare, arareori tigrii liniştiţi.
înfăşor jurnalul de pământ în aerul zilelor care mi-au mai fost date, strâng la piept imaginea şi o strâng înzecit clipă de clipă şi mă las să alunec în nisipul umed al denselor temeri pentru prezent, pentru fiecare zi în care respiraţia părinţilor mei încă îmi aduce veşti...
viaţa o simt ca pe o greutate imaterială.
încerc prin scris să-i smulg puţin câte puţin din învelitoarea aspră, să-i descopăr tainele încă nedesluşite.
ridic privirea mereu şi îi caut, îi tot caut, şi în frunză, şi în clapele pianului bătrân care acum cântă neîncetat, răsturnându-mi cuvintele pe fila fără sfârşit a tăcerilor.
mi le asum băieţi.
ştiu că dincolo de buze, spre interior, începe povestea flăcărilor focului de tabără lângă care-mi aştern iubirea.
luaţi-o voi copii.
aici nu are ce căuta.
poate în jocul acela năstruşnic al flăcărilor, poate într-o scânteie rătăcită pe gardul grădinilor cerului. aici nu...nu are ce căuta. nu.
privesc mai departe fotografiile pe care nu am apucat să vi le fac. gândul le creşte în palmele mele ca pe cetăţile necucerite ale frumuseţii miezului tainei poveştii din care aţi apărut să-mi umpleţi ulciorul cu apa izvorului iubirii, bucuriei de a fi.
aţi crescut, v-aţi împlinit, vocile voastre senine, ochii voştri plini de lumină, zâmbetul acela care-mi lua toate greutăţile şi mângâia crucea, iar ea părăsea asprimea devenind aripă...
Doamne cât îmi poate fi de dor să fiu mamă. nu spun că nu mai sunt. sunt şi simt asta cu fiecare por al fiinţei mele. atât de mamă sunt încă, încât încă vă simt capul plecat pe umăr din ce în ce mai greu şi visele toate în tremurul acelui gol plin de căldură din braţele acum goale şi ele - inutile prelungiri ale cuvintelor pe care le aştern acum.
mai veniţi la mine. mai veniţi... visul îmi umple iar şi iar ulciorul cu "a fi".
Anne Marie Bejliu, 27 iulie 2014
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu