ramuri

acadele din cercuri împrejurul gândurilor
nici unul din inelele răsucite nu atinge 
vârful limbilor de foc 
din centrul sămânţei de grâu

pe faţada exterioară a clădirii 
îndulcită de rostirile păsărilor 
oamenii îşi anină verbele apoi stau şi privesc
cum şi de ce şi nu ştiu de când

se învârte tot tabloul
se răstoarnă obiceiurile

agăţată de verbul a iubi
las să curgă din mine zdrenţele făgăduielilor
mă răsucesc spre stânga apoi spre dreapta
las cuvintele să-şi scuture roua sau glodul

uneori muşc acadelele din cercuri
mă las uşor păcălită de soare apoi îi privesc centrul
orbesc amuţesc iar vorbesc
când totul redevine în furtună arc de viaţă
părăsesc aria fur un alt verb şi sărut pământul

rădăcinile copacului mă îmbrăţişează

cineva îmi spunea aseară
să tai ramurile copacilor din faţa ferestrelor

am simţit cum casa se învârte în jurul meu
şi am spus nu
vroia să am mai multă lumină

ochii-mi sunt orbi ochiul vede clar oricând
că răcoarea ramurilor luminează

de unde aş mai putea contura infinitul
în ochii orbi
dacă ramurile ar pleca într-un foc artificial

Anne Marie Bejliu, 1 iulie 2014