ce va fi, să fie

oricât aş fi de curajos
tot am să vreau să uit să mai întorc
încă odată capul spre pământ

de îmi va fi să plec să plec flămând
de hrana ispitirilor şi-a trudei 
în inutila roată-a omenirii

mi-e greu să cred mi-e greu s-accept
şi-acum că totu-i bluf
din naştere şi până când năduf şi iască simţi
în inima nebună

te potoleşti nu spui nimic
dar fiara cântă
şi o auzi şi taci pentru că-n tine
îşi va înfige colţii-acum sau mâine
va smulge ce e mai frumos
în litera din nume
pe care o iubeşti o mângâi şi-o asculţi
şi poţi mereu din groapă să înfrunţi
alunecare fără de iertări şi făr-oprire

şi Doamne cât de frică-ţi este
şi câte umbre par a fi mai lesne să cuprinzi
când pumnii de copil tu îi deschizi
prieteniei dar să-i laşi cărbuni ne-ncinşi
curând vor deveni cărbuni aprinşi

tu poţi rămâne-alături de cel prins în nevoie
poţi pune mâna oricând cu straie noi
să îl ajuţi să-l sprijini în căderi
aşa mai uiţi de propriile lunecări
în groapa plină de coarne străvezii

e propria-ţi cădere
şi-atunci te-mbeţi cu ape vii
şi crezi că salţi te-nalţi de mână cu alt om
cu altă gură arsă de nesomn
cu alte tâmple zvâcnind mereu iubiri
prietenii de-un pas sau doi sau trei... sau mii

dar ce sunt ei, aceşti paşi infimi
dacă nu iei tu singur drumul în inimă să vrei
să laşi deoparte sprijinul şi turma
să fii tu singur inima şi tâmpla
şi ochiul viu nicicând orb în glod

de unde-atâta viaţă să fie-ntr-un nărod...

oricât aş fi de curajos
aud, mă strigă drumul
metafora pământului respiră-n brumă
las turma las durerea să-mi fie bucurie
şi ce-o fi, Doamne, ce va fi, să fie...

Anne Marie Bejliu, 15 iulie 2014