cum e să...

*

în jurul meu jocul gleznelor zvelte continuă
ale mele s-au îngroşat
poate greutatea
poate metaforele şi-au făcut de cap
oricum circulaţia e un pocnet

totul se naşte şi moare într-un pocnet de palmă

omul uită pe marginea patului cuvintele
şopteşte cu greu
descrie coasa apoi uită şi de ea închide ochii

jocul de glezne zvelte continuă
ascult ritmul de când m-am rătăcit fir de praf
în colecţia morţilor grăbite
a plecărilor cu răsuciri de trupuri
cu strigăte simple de copii

femeia din mine lasă firul de praf
să fie jucat sub tălpile prelungiri ale gleznelor fine
ascultă glasurile tot mai stinse le ia în braţe
ca pe orice iluzie auditivă

cântă şi ea prinde ritmul
ceva lipseşte umărul este gol
tainele cresc

**

te privesc iar şi iar din firul de praf
mă trezesc adesea cu gândul că odată
vei uita să minţi
vei recunoaşte soarele lumina lui unică
poate şi câte o rază piezişă
rătăcită pe tavanul camerei

oamenii mor şi tu ştii că uită să rostească
apoi să descrie cu toată fiinţa lor cum e să...

iartă-mă, am uitat cum se spune verbul a iubi
îndreptat către exterior

am găsit undeva în mine piatra aceea lunatecă
şi de atunci zac cu privirea spre ea
şi repet încet încet încet pe silabe verbul

mă învaţă dezvaţă să-l mai las să umble
ca un copil în pantaloni scurţi zdrenţuiţi la margini

cu tălpile goale răsuceşte între degete
pietrele drumului
colbul pentru el devine zi de zi o poveste

Anne Marie Bejliu, 29 iulie, 2014

Vladimir Kush

http://www.pinterest.com/pin/151433606193064154/