pi nenăscut

când respir pereţii peşterii în care mă zbat îmi par familiari
răsucesc firul de iarbă până la strigătul pământului
apoi încet încet mă îndrept către hornul de căpătâi al vieţii
am spus al vieţii? parcă da
al peşterii-viaţă acum şi dintotdeauna

spaţiul pare strâmt gândurile colindă 
printre săruturile rare ale stalactitelor şi stalagmitelor
areal imens al pietrei gândului
areal strâmt al trupului mereu cerşetor la colţuri de gesturi
printre coloane pe care scrie mereu stop

îmi reţin respiraţia las să treacă ultimul sărut din calea mea
fila pluteşte e ultima în cuvântul încă nescris
aleargă degetele spre ea să o cuprindă să-i absoarbă esenţele

undeva un copac răsuflă liniştit în plină furtună
va deveni poem între două coloane pe care nu scrie nimic
cerul îi va fi pavăză şi poate piatra gândului
va înflori într-un pi nenăscut

Anne Marie Bejliu, 8 iulie 2014