Mi-ar trebui o mie de braţe pentru fiecare fir de rugăciune în parte: una pentru ca disperarea să devină nu numai strigăt ci simfonie sau contur de sunet de pian, când vioara ta îşi rupe corzile una câte una de atâta indiferenţă. M-aş lua la trântă cu lemnul dar cine câte cineva mi-a adus un braţ de flori. Mi-a trecut furia şi am aşternut ikebana în cutia viorii tale. Tu? Ai lăsat pleoapele o clipă în jos după care ai început să dansezi pe muzica rock a unui început incert. Îţi place la nebunie finalul şi cu palmele scoică la urechi, asculţi un ocean numai al tău. Marea mea nu e destul de voluptoasă pentru a-ţi îmbrăţişa sufletul aşa cum numai tu ştii să doreşti. Stop. Am visat. Mă întorc spre copacul pe care palmele mele redevin mici şi fierbinţi şi mă îndeamnă să-mi caut mingea de foc a cuvintelor nerostite, atunci când din mine crescuse doar copila cu ochii mari şi strălucind a uimire.
Rătăcesc şi acum printre nervurile asprei scoarţe a copacului meu. Inelele au devenit căi fără întoarcere chiar dacă rotunde fiind, lunecă uşor pe trunchiul noduros... Nu se întorc. Doar simulează întoarcerile. În ochii lor, întoarcerile sunt plecări şi plecările niciodată întoarceri. Ciudată geometria! Simulează mereu întoarceri. Totuşi...punctele nu sunt aceleaşi. Sau sunt?
În rugă, mâinile nu se dau. Doar se deschid către un alt sine şi altul, şi altul. Darul e doar zâmbetul. Pur şi simplu. Fixezi ochiul pe genunchiul obosit până când el, te reprimeşte pe verticală. După asta...pas...
Libertatea...
Am atins timpul iertării apoi am fugit. Libertatea într-un pumn de copil bătut cu funia însingurării. Umedă treaptă în care conturul meu îşi ascunde umbrele de aripi între spinii trandafirului, undeva, în vârful esenţelor lui. Sussss...spin...De aici să vină iubirea?
~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~
Am primit mâinile sau mai bine zis le-am privit în mişcare. Era fiecare în parte o poartă de izbăvire... Aparentă izbăvire într-un cerc de lemn cu marginile interioare prea ascuţite pentru a le gusta mângâierea. Doar ruga răzbătea în valuri mărunte de aer şi-atunci am redevenit copil pentru o primăvară cu ochii din safirele Lui. Aerul plângea şi l-am ascuns între palme. La piept şi-a rostit spovedania iar geometriile învechite au luat-o la fugă prin ochii, părul, tâmplele mele prea obosite să mai pulseze tăcere. Am zvâcnit odată cu sunetul tăcerii. M-am rostogolit genuchi de copil, căzut pe treapta cea mai înaltă a jocului şi am ales privirea. Privirea Ta.
---------
Ne-am oprit să iubim ca un copil în faţa unei jucării noi. Doar că el desface jucăria până la ultima piesă, apoi o reface. Noi ce facem? În noi e unul. În doi sunt doi, ce se opresc pentru a iubi, a contempla şi atât?
