la ce mai este bună sensibilitatea?

la ce mai este bună sensibilitatea,

dacă bocancii tot grei sunt şi vin, şi vin, pe drumurile prăfuite ale indiferenţei.

şi calcă, şi calcă adânc, bucuroşi de urmele tainice ale violenţei,

ale urâtului uman?

tablou al perfecţiunii se destramă în fiecare clipă,răsturnând toate castelele, cetăţile,

tăvile de argint din poleiala superficialităţii.

la ce mai e bună sensibilitatea într-o peşteră în care,

umanitatea îşi frânge oasele chipului, pălmuind, împumnind

tot ce ar mai putea păstra flacăra verde a gheţii, vie...?

ne tăvălim printre fire de cenuşă dintr-un copac

în care rodul cuvântului a uitat să pulseze pentru a-şi anunţa naşterea, rotunjirea,

mustind nerăbdare în a iubi,

în tandreţea desăvârşită a culorilor lui...vibrând la fiecare muşcătură,

atent smulgându-i dulceaţa.

atât de multe fire de cenuşă s-au adunat în tâmpla fiinţei încât,

jarul nestins al pulsului inimii a devenit umbră şi gândul,

gândul de taină scormoneşte neîncetat în cadranul fără ace al timpului,

pentru a reîntoarce un ecou pierdut, o culoare iubită,

o atingere rară a destinelor rătăcite, risipite,

printre urile nestinse ale pământului în care smulgem fiecare spin din coroana umilirii.

ne căutăm printre esenţele uscatelor fraze,

râzând-plângând, strigând-şoptind, rostind-bâiguind,

frumuseţile spiritelor ce au plecat să doarmă sub fruntea cerului sau dincolo de ea.

le recheamă lupii albi ai gândurilor noastre. noi nu le auzim.

nu cunoaştem freamătul firelor de blană de pe coama albă, înfiorată de vântul pădurilor.

inelele copacilor recunosc alergarea

până la verdele alburiu curgând neîncetat prin trunchiurile copacilor,

până la naşterea unui poem...

al redescoperirii vieţii într-un romb de jad...