tihnă

se-ncruntă omul
către cer
şi-şi uită în ţărână
trupul

picioarele
îi amorţesc
în legătura aspră-fină
a lenei rele
ce-a cuprins
întreaga lume-a
zilei sterpe

mai uită omul
între vieţi
să îşi ridice crucea-n
lună
să-i lase vârful
din lopeţi
de vorbe fiare
ce le-adună

între un gând şi altul
trec
nesiguranţa, frica,
sila
de-a fi ce nu-i e dat
a fi
între-ntuneric şi lumină

zâmbeşte omul
către cer
credinţa veşnic
îl animă
tăcută
ruga creşte-n el
lumina-l înveleşte-n
tihnă