aria chemării

te-am visat copil cu ochii de vânt
nu furtună ci iubire de viaţă
de lumină de necuprinsul cerului 
când umbrele îşi fac de cap între noi

erai şi eşti
fragmentul nescris din cuvântul dintâi

ai rămas acelaşi vers lăsat de Dumnezeu
să umple amfora gândului mamei

te răscolesc din când în când cu umbra mea
iar braţele te învelesc iar şi iar

fotoliul larg în care visele toate
au rămas fără stăpân seacă privirea

umblu năucă prin casă căutându-te
uneori îţi caut fruntea
spirjinită firesc de umărul stâng
alteori glasul se frânge auzindu-ţi chemarea

de câte ori Doamne
să mai repet şirul de gânduri în spaţii prea strâmte
pentru a-mi cuprinde dorul de aripi fragile

şi glezna, Doamne, glezna
de câte ori să o mai las să urmeze paşii
prin odăile dezvelite de farmecul copilăriei lor

rebele suflete înţelepte spirite
fraţi întru bucuria şi iubirea Domnului
uniţi-vă glasurile să-mi cânte iar şi iar
aria chemării

între a fi şi a nu fi
totul este o prelungă zbatere
în geometriile nopţilor răvăşite de ovalul
unei singure lacrimi

ea alungă somnul
şi-l lasă să umble printre cruci

Anne Marie Bejliu, 25 ianuarie 2015

şi pentru că îţi plăcea, Pitic T-ic...