...tot caut în jur şi mai ales în mine confirmarea că omul poate transcende toate limitele şi limitările posibile. privesc, mă privesc şi mă îngrozesc.
aş vrea să mă întorc la indolenţă, la superficial, la clar obscur, la şi la şi la... uneori când obosesc, dar sunt conştientă că nu se mai poate.
de asta cred că acum dansez mai mult cu singurătatea.
asemenea entităţi care nu mai pot să nu vadă ce este dincolo de zahărul pudră, sunt oile negre ale societăţii umane multi lat şi multi lung dezvoltate către prăpastia construită de ea.
râd dar mai mult plâng. mă adaptez noii condiţii personale şi merg înainte. îmi spunea cineva o poveste tare frumoasă despre scara existenţial spirituală. cu fiecare treaptă pe care o urci, indiferent că este roasă sau nu, tot trebuie să calci pe ea, altfel te duci înapoi cu şapte trepte sau mai multe, încercările devin tot mai dure iar mediul înconjurător tot mai arid, în schimb tot mai plin de lumină.
când sunt lăsată în pace de prostia umană, de minciunile zilnice, de iluziile karmic construite şi induse de întregul grup din care nu pot evada pentru simplul fapt că sunt om, mă simt bine acolo unde am ajuns.
totuşi, când zgomotul inutil, minciuna, iluziile acelea greţoase îmi sunt puse în faţa ochilor şi mi se îmbibă forţat mintea cu ele, simt că explodez.
de asta cred că proiectul om este un imens rateu dumnezeiesc.
şi iar mă întreb, cum poate vorbi omul de unicitate când el prin structura lui pute de dualitate încă de când vorbim de cele patru planuri pe care se manifestă: material, mental, sufletesc, spiritual... cum naiba unicitate când toate acestea formează crucea şi crucea împarte spaţiul, arealul existenţial uman şi nu numai, în patru oricum, dacă nu în mai multe.
aş vrea să mă întorc la indolenţă, la superficial, la clar obscur, la şi la şi la... uneori când obosesc, dar sunt conştientă că nu se mai poate.
de asta cred că acum dansez mai mult cu singurătatea.
asemenea entităţi care nu mai pot să nu vadă ce este dincolo de zahărul pudră, sunt oile negre ale societăţii umane multi lat şi multi lung dezvoltate către prăpastia construită de ea.
râd dar mai mult plâng. mă adaptez noii condiţii personale şi merg înainte. îmi spunea cineva o poveste tare frumoasă despre scara existenţial spirituală. cu fiecare treaptă pe care o urci, indiferent că este roasă sau nu, tot trebuie să calci pe ea, altfel te duci înapoi cu şapte trepte sau mai multe, încercările devin tot mai dure iar mediul înconjurător tot mai arid, în schimb tot mai plin de lumină.
când sunt lăsată în pace de prostia umană, de minciunile zilnice, de iluziile karmic construite şi induse de întregul grup din care nu pot evada pentru simplul fapt că sunt om, mă simt bine acolo unde am ajuns.
totuşi, când zgomotul inutil, minciuna, iluziile acelea greţoase îmi sunt puse în faţa ochilor şi mi se îmbibă forţat mintea cu ele, simt că explodez.
de asta cred că proiectul om este un imens rateu dumnezeiesc.
şi iar mă întreb, cum poate vorbi omul de unicitate când el prin structura lui pute de dualitate încă de când vorbim de cele patru planuri pe care se manifestă: material, mental, sufletesc, spiritual... cum naiba unicitate când toate acestea formează crucea şi crucea împarte spaţiul, arealul existenţial uman şi nu numai, în patru oricum, dacă nu în mai multe.
vreau să adorm iar şi iar şi de fiecare dată când mă "trezesc" să văd altceva. din păcate unicitatea "trezirii" e singura reală şi când îi atingi călcâiul nu te mai poţi întoarce deloc la acel nimic în care tare bine se mai simte regnul uman...
Anne Marie Bejliu, 14 ianuarie 2015
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu