poate numai Icarul ştie

bătrânul profesor privea peretele/ în sărăcia lui materia devenea desen/ desenul aerului prin tâmplele sale obosite/ uriaşul continuum al trăirilor/ umplea zidul din cărămizile vârstelor/ cu viaţă gândind moartea ca pe o luntre/  aşteptându-i pasul//   tăcea privea îşi lăsa ruga să scapete/  printre boabele de muştar ale iubirii de cer/ apoi colora fiecare fibră a gândului/ cu câte un fir de lavă//   vulcanul aştepta prin colţuri de stânci/  nevăzute doar auzite/  numerele magice ale nerostirilor lui//   ca un poem neterminat/  răbufnea mereu deasupra/ tuturor bucuriilor lui infinite/ şi-l răsturna ca pe un lujer matur/  printre bogăţiile verbului "a fi"//   fiecare a venit a tăcut/  a furat câte un fir de piatră/ până când zidul a rămas umbră vis//    prin el a izbucnit într-o zi soarele/ poate numai Icarul ştie cât zbor înfiripase bătrânul profesor/ înainte să devină pasăre a focului lăuntric/ luând cu sine toate verbele pe care omul/ le macină în sine apoi le închide/  între pietrele fricii//   lacăt pune/  şi codul rămâne mereu/  cel al fiinţei lui mereu setoasă de adevăr// ------ în fiecare dintre noi/  zace un bătrân profesor care încearcă să zboare/ printre arcuirile infinitului

 Anne Marie Bejliu, 25 septembrie 2016