miercuri, 19 octombrie 2011

„Gânduri, rânduri...”, volumul exhibiţionist al spiritualului regăsirii de Patricia Lidia

A scrie poezie este un act individual, intim, dar în acelaşi timp un gest exhibiţionist, deoarece poezia nu este altceva decât confesiunea fiinţei, veşmântul în care trăirea se îmbracă cu ajutorul cuvintelor, revelarea unui sentiment pe care autorul îl consideră interior şi personal, o străfulgerare intrinsecă a creatorului, dar pe care cititorul o recunoaşte ca fiind a sa, astfel că a citi poezie devine cel mai narcisist act cultural. Aceste cuvinte descriu cel mai bine placheta de poeme „Gânduri, rânduri...” a poetei Anne-Marie Bejliu, apărută la editura RoGrup.

La prima vedere, volumul pare a fi extrem de nonconformist, atât prin impresionanta grafică interioară inteligent aleasă, textele fiind reliefate pe fondul unui cer cu greu întrezărit printre ramurile copacilor, întinse către nemărginire ca nişte mâini în rugăciune, cât şi prin fontul ales pentru scrierea poeziilor. Astfel că volumul se vrea ceva, altceva, undeva, altundeva.

Titlul este simplu, dar elocvent: avem în faţă un volum de gânduri, de confesiuni, rânduri ale fiinţei sentimentale. Cu toate că puţine la număr (22 de poeme), textele din acest volum sunt în principal dialoguri cu Părintele-Dumnezeu şi cu sinele, însă un Dumnezeu lăuntric, din inima sa, şi mai puţin un Dumnezeul aflat undeva Sus, definit atât de amplu de biserici. Textele se caracterizează mai ales prin amestecul credinţei „sălbaticului” în căutarea propriei identităţi cu religia, dogma în care autoarea se manifest ca şi fiinţă socială, gânduri legate de propria existenţă în contrast cu Existenţa Eternă.

Primul poem din volum duce direct cu gândul la Grădina Raiului, la primele rânduri din Vechiul Testament: „Un joc al mărului de aur...”. Titlul subliniază legătura directă dintre idilic şi real, fructul interzis care ne-a adus în gând îndoiala şi necesitatea regăsirii: mărul, şi ceea ce a dus la decăderea noastră: jocul. În acest poem autoarea îşi exprimă direct apartenenţa la spiritual: “în mine, El, e Iubirea...nu-l mai caut./ îl ştiu de atâtea veşnicii/ încât,/ bulzul dăruit acum/ sufletului meu/ vorbeşte la telefonul cu/ firul de aur/ fărâmiţat în picăturile atât/ de fine, de simple, de curate.../ de lumină...” Poemul este totuşi polivalent, un joc de cuvinte, de litere: în lipsa majusculelor la începutul unor cuvinte, poezia are valenţa unui text erotic, o poezie de amor, cu confesiuni dureroase: „un dans al focului/ rostogolit atemporal printer/ uimirile ritmului/ un timp nedefinit în umbra/ rotindu-şi discul,/ în care fontanela gândului/ sugar se adâncea tot mai/ mult/ când degetul sensurilor/ o apăsa curios...”

Poemele-rugăciune sunt sugestive atât prin titluri („Rug al Înaltului”, “Adună-mi, Doamne, fluturi...”), cât şi prin conţinut. Mesajul acestora este dureros, atât de dureros că „inima florilor,/în puls tainic,/primeşte/arsura versurilor...”, cerând doar ceva simplu, pur: „...dăruie-mi tulpina/ pe care gândurile / suie uşor...”, îndrumarea divină: „adună-mi, Doamne, fluturi... /să-mi fie soli/ mai blânzi...

Poemul "un război numit pace" porneşte de la versurile poetului Vasile Ionac ("Abia câte-un semn mai pot face Spre umbra fiinţei ce sunt, Trăiesc un război numit paceCa frunza-n bătaie de vânt.") şi spune povestea dorului sufletesc după bogăţia spirituală, atât de necesară evoluţiei: „mi-e cerul atins de nevoie. în mine zac vulcanii de dor.  / /un dor fără trup, fără stână, fără lapte  /curgând din miori...

Un text cu idei controversate este poemul „oricât am construi”, deoarece pune în echilibru dogma creştină şi cultura orientală, prin ipoteza reîncarnării şi a karmei: „oricât am construi/ ...în firi, / o altă eră, / un alt ţărm, / suntem legaţi / de un cuvânt / şi arşi de vii-n / acelaşi tropot... // acelaşi fulger / ne creează. // acelaşi vine, / dezmembrează... // ... // venim, / doar poposim, / plecăm... ”

Un alt poem sugestiv este „Îl cunosc pe „nu””, în care autoarea tânjeşte după primitivismul spiritual, dorindu-şi o lume utopică, compusă „din sunet/ şi/ din întâmplări/ nescrise”: „starea mi-e/ de-a fi un unu/ dintr-un doi/ neterminat...”, total diferită de imaginea dureroasă a unui Iisus metaforic crucificat: „am fost doar păpuşă vie,/ într-un ritual/ în care,/ coroniţa-mi era rece.../ din metal/ contrafăcut...”

Poezii aparte sunt rugile directe către Dumnezeu, intitulate „Părinte”. În aceste poezii autoarea face legătura între ruga Divină şi ruga omului, cerând puterea de a înţelege structura pământească a trupului şi compoziţia divină a sufletului: „Părinte,/ versu-mi se destramă.../din roua dimineţii,/ în privire, s-a înălţat uimirea-/adâncă-n fire, cătând iar Cerul.../prin ceaţa trupului privire...”, pe care, se pare, că o primeşte totuşi: „Lumină din lumină/ cerne timpul tău, nisipul/ din care perla bucuriei de a fi Om/ se va naşte, / va străluci Soarelui/ cerul din adâncul inimii tale// aşteaptă.// ascultă.// uimeşte clipa.// taci.// iartă.”

În ciclicitate, ultimul text al volumului, „Tăcută clipă-a rugii creşte” aduce în discuţie unica formă posibilă de comunicare cu Divinitatea: rugăciunea. Vorbim însă de o rugăciune tăcută, crescândă, o rugă a sufletului, cu gânduri proprii şi rânduite sentimental, şi nu o rugăciune canonică, străină: „cuvânt înalţ atât cât îmi e dat spre ceruri/ aleargă-n mine zmeul unui veac/ îmi sunt fărâmă inimă/ pulsând cuminte/ şi zbatere în van în bolul dat”. Această rugăciune interioară este cu atât mai puternică cu cât legătura cu Divinitatea este tot mai mare: „mă cheamă-acum departe/ o goarnă mută/ aud doar firul de metal/ eliberat/ şi-o aşchie-mi pictează-n tâmpla stângă/ o cruce, o icoană şi-un ram de flori uscat...”

Prin aceste poezii autoarea îşi caută (şi chiar îşi găseşte) Lumina. Divinitatea coboară în sufletul ei şi, prin aceste versuri unice, ni se arată nouă, tuturor, întru slava Sa, ca să ne regăsim şi noi în Lumina Sa. O Divinitate proprie, cunoscută doar ei, diferită de dogma creștină, de cultura orientală, de duritatea realității. Așa că vă invit, cu reală sinceritate, să cercetați aceste pagini și, meditativ, să vă întrebați: „Unde în mine l-am uitat pe Dumnezeu? ”

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu