tată,
unde te grăbești unde te-ai dus
de câte ori pumnul îmi cade pe masă
văd cuvântul tău pierdut prin cer
și aripa îngerilor micuți cum îl prind cu migală
și-l întorc spre tâmpla mea
stilet în vârful lui sunt. firul de praf adunat de tine cândva
remodelat vieții în viață prin viață călcând apăsat
meșterind mereu greșeli scări întregi de greșeli
și tu iertând ridicând urmele și umbrele...
tată,
mâna de câte ori mi-ai prins-o
să mă ridici din văi adânci și dense
de câte ori ochii tăi albaștri i-am întunecat
cu umbra greșelilor mele
apoi s-au luminat
când au privit cuvântul meu scris
nu am fost și nu sunt nici măcar punctul în care
privirea ta fixa iubirea de copil
n-am reușit dar tu îmi spui îmi șoptești mereu că da
tată,
mi-e dor de talpa gândului tău așternută blând
pe umbra mea de copilă nărăvașă
mi-e atât de dor încât cântecul frunzei părăsește ramul
în fiecare anotimp și-l va părăsi mereu când
în șoapta ta îmi voi strecura inima
așa cum palma mi-o strecuram în palma ta
ascultându-ți inima cum calcă în tropot repezit
vârstele bunătății și înțelepciunii tale
tată,
iartă-mi neputința de a fi fost aripă blândă mereu
în durerea ta
iartă-mă tată...
Anne Marie Bejliu, 21 februarie 2015
(pe 22 februarie tata ar fi împlinit 86 de ani)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu