pocnește când și când undeva

și atunci a strigat ceva neclar 

cu mâinile a împresurat ceea ce credea că este el
ființa cruce în care nimeni nu mai vede regăsirea

singur pe drum a ridicat piatra
a lăsat vârful ramurii să-l atingă a rănire
sau a mângâiere

a fugit cu bulgărele de lume între palmele obosite
acum statice în care odată demult alunecase
din bolta cerului sau din marginea ei

povestea lui știe ce și cum și mai ales când
el nu mai întreabă. nu mai privește. zdrobește de pereți
amintirile într-un prezent pe care nu-l mai trăiește

pocnește când și când undeva
în unghiurile ascunse ale camerei mari
prea mare să-i cuprindă sufletul

trezește-te copilă cu ochii din cărbunele prezentului
umple filele cu litere
strigă la mine pocnetul

eu stau și-l privesc viu pe tata
în spatele ecranului de sticlă

Anne Marie Bejliu, 8 februarie 2015

Tata