Enigma - Deja vu

final de studiu

să-mi povestesc viaţa într-un spaţiu îngust
în faţa unei oglinzi din ceara trecutului
parfumată de un prezent anost
ce glumă sinistră
râd colţurile filelor şi hârtia îşi numără porii răbdării
sunt copil în vesta antiglonţ
a unui adult expus pe masa
din secţia anatomo-patologic
a fiarelor cu chip uman
biologic vorbind
trupul meu poate fi împrăştiat în mii de celule
farfuriile timpului
pregătite minuţios de oamenii de ştiinţă
le pot număra analiza firesc
aşezându-şi interesant ţigările
pe marginile drumului
pe care l-am parcurs până când
braţe zdravene
mi-au aruncat corpul pe masa metalică
scrumul le indică
bucuria tristeţea durerea
nimicul plinul răsplinul
totul
(aşa cred ei)

am noroc
lampa aceea cu multe becuri de deasupra mesei
taie camera în sferturi de obscuritate
şi lumină artificială
e un film frumos

nu-mi place

acţiunea începe de la Z la A
şi se termină
când toţi primesc aplauze pentru tabloul desăvârşit
al împrăştierii mele
se face linişte
oboseala lor clipeşte printre fumuri şi scrumuri
mâinile
pline de mine le-au spălat intens
sunt curate

privesc totul
din conul de umbră al saturaţiei sufletului
unghiul ales e aproape perfect
al lor e obtuz cu laturile tremurate
gândurile lor fac valuri
asta e cauza cred
studiul ajunge la capăt
stingeţi lumina vă rog
o sting

cine-a vorbit nu contează

studiul a luat sfârşit

Mike Oldfield - Women of Ireland

icoana

icoana din cartea deshisă-mi surâde.

o ridic între pumnii-amorţiţi

de cuvinte.

intru pe poarta cu ferestre de ceară.

păpuşile dor. tăceri în sete.

din foamea iubirii cobor.

mă lovesc de fiarele uitate pe trepte.

colţii devin fire de iarbă

şi-n frunte poartă cioburi de sete.

cu sete lovesc o treaptă uitată.

fulger îmi creşte

în pumni se ridică

lumină-ntuneric şi o pleoapă tăiată

se închide, se frânge.

icoana-i uitată...

redeschid o fereastră spre cupa secată.

icoana devine povestea care începe,

mereu cu acel blând...

"a fost odată..."

începuturi

eu nu înţeleg de ce nu ne urmăm
curgerea firească a cântecului sufletului
la început mi se impunea să scriu cu rimă
am văzut că mă înec
am ales un colac de salvare, am ajuns pe plaja părăsită
o scoică mă chema încet
m-am îndreptat spre ea
m-a lăsat să ascult marea
a fost de ajuns în spaţiul în care agoniile se ţin lanţ
au venit pregătiţi cu mere acre şi mult acid în vârful degetelor
tastau fără culoare, fără gust
înţepau lemnele aranjate de mine în focul de tabără al inimii
ei le rostogoleau până la capătul răbdării
am tăcut.
auzeam chemarea prieteniei
i-am răspuns
m-am întors
cu ochii larg deschişi mi-am continuat paşii cuvintelor
acum, acolo, singurătatea nu mă mai sperie
aştern când şi când câte un cântec
şi-l las alături de sămânţa gândului să prindă viaţă
pe plaja pustie scoica încă mă cheamă să ascult marea
rima păstrează cadenţa unui dans
îmi place
dar nu e cadenţa care-mi curăţă cerul, aerul
de ceaţă

tihnă

se-ncruntă omul
către cer
şi-şi uită în ţărână
trupul

picioarele
îi amorţesc
în legătura aspră-fină
a lenei rele
ce-a cuprins
întreaga lume-a
zilei sterpe

mai uită omul
între vieţi
să îşi ridice crucea-n
lună
să-i lase vârful
din lopeţi
de vorbe fiare
ce le-adună

între un gând şi altul
trec
nesiguranţa, frica,
sila
de-a fi ce nu-i e dat
a fi
între-ntuneric şi lumină

zâmbeşte omul
către cer
credinţa veşnic
îl animă
tăcută
ruga creşte-n el
lumina-l înveleşte-n
tihnă

în rug

văd tot mai clar că...

mai am cale
de mii de gânduri
de urmat
până când florile
apusului
îşi vor fi aşternut
mireasma
în căuşul palmelor
trecătorilor
pe lângă
sau prin crucea inimii
în care Domnul
îmi deschide
petalele florii vieţii

inel de cuarţ
din scoica unui cuvânt
neinventat
aştern
în calea pe care pasul
îmi este prea leneş
pentru a atinge
creasta cea mai înaltă
a valului
aştept în rug
arderea lesturilor
pentru a nu-mi mai fi
materie grea
cârlig şi nu covrig
cu un capăt ascuţit
de care să se prindă
frica, nesiguranţa, îndoiala
în mine însămi
şi în iubirea Celui care Ştie
a-mi rosti fără sunet
Calea

pe unde-apuci

te-ai risipit printre străjeri
luând carul de cuvinte-n
pumni
l-ai strâns
şi l-ai purtat prin lumi
cu inima-mpărţită-n
patru
din crucea timpului
te-ai dus
să porţi prin rug
prea întreruptă
linia frântă-a
unui drum

pe unde treci
să-mi spui odată
să-mi povesteşti
unde-i curată
cernita viaţă-a
unui trup

pe câte-alei
de gânduri laşi
străluce perla ta
de visuri
pe unde-apuci
să-mi povesteşti

urma-voi calea ta
de mâine...

statui

mă simt acum
ca o căpuşă pe lespedea unui mormânt
în care am îngropat în secret
scoicile trecutului
răsturnate.

le ascult când şi când pentru a şti că sunt vie.

taina răsuflă greu între amorţire şi uitare

lasă în buzunarul bărbatului
cu gândul înfăşurat pe mâna stângă
pachetul de tutun şi floarea-origami
reinventată de mâinile mele
când aruncam cu pietre în mare.

am nimerit scoica scăpată
din mâna bărbatului
cu ochii îngustaţi de forţa soarelui
când întâlneşte apa.

desfătată de braţele lui
îşi măreşte volumul.

valurile
îi sunt braţe limpezi
înspumate.

pe nisip
rămân lespezile grele de gânduri
şi jocul bărbatului.

copilul se împarte între două statui.

un el cu inima
cât un far de versuri
o ea cu lumina
în ochii îngustaţi de forţa soarelui.

şi el poartă ochi îngustaţi.

se privesc.
aruncă palmă în palmă
trecutul-piatră de câmp
şi-apoi mai înalt
din ce în ce mai înalt
prezentul -piatră de izvor.

undeva în spatele lor
cineva a venit
cu un pumn de pietre mărunte.

ridică o cetate.
e din nisip.
îl umezeşte
apoi pietrele
una câte una
le aşterne ochi
în toate cele patru puncte cardinale
ale cetăţii.

cele două statui aşteaptă.

vor ştii vreodată să tacă
- întreabă copilul pescăruş
ciugulind glasurile lor
când rostesc prima dată un vag:
te privesc.

continuarea rămâne legănată de mare
între buzunarul îngustat de timp
şi floarea - origami
mototolită de braţul amorţit al femeii

se cântă
se roagă
sărută tăişul pietrei bărbat
şi fuge să readucă în prim plan
câmpul de maci

mă simt acum ca o moluscă
mi s-a pus un fir de nisip pe creştet
simt sarea gândului
şi otrava mercurului

mă fascinează rostogolirile

timpul aici este bila de mercur
oricât alergi după el devine infinit viu

ascund până mâine scoicile

să întinzi palma
şi să-i deschizi drumurile

sunt pentru tine

atunci ne vom ruga palmă în palmă
fără să mai aruncăm pietre în mare

Sfântul Părinte Arsenie Boca - Cuvinte vii

Să păstrăm...

"...Să păstrăm iubirea faţă de Dumnezeu indiferent ce ni s-a întâmplat şi să nu învinuim pe nimeni niciodată. În tot ceea ce se întâmplă să vedem voinţa Divină. Ştiinţa de a primi în orice secundă pierderea fericirii omeneşti, aspirând în acel moment spre Divin, reprezintă posibilitatea unei evoluţii spirituale normale.
...Dacă noi nu ştim să pierdem, atunci suntem privaţi de posibilitatea de a dobândi. Orice boală pe care o primim de la soartă constituie zălogul fericirii viitoare. Cu cât un om este mai perfect cu atât îi vine mai greu să suporte înjosirea sau pierderea şi devine mai agresiv. În final, el cade răpus de un puternic program de autodistrugere. Ori de câte ori intervenim în ordinea firească a lucrurilor apare suferinţa. Îndată ce nu mai intervenim suferinţa încetează. Noi suntem creatorii fericirii sau a nefericirii noastre." - S.N.Lazarev

Simply calm

Drumul viselor

fragment de călătorie

privesc apa şi trupul lui trece pe sub pietre.

nimic mai mult legat de el.

pot să nu iau nici o valiză?

mâinile libere cu palmele întoarse spre sus
tălpile goale
nici iarba, nici aerul, nici grila de gânduri
las totul aici
la ce bun să umplu spaţiul acela curat
târând după mine nimicul

tu iubeşti mişcarea?

eu o iubesc deşi acolo,
în universul tău,

nu mai are sens
las în tălpile tale mişcarea
alegerea o vei face aşa cum numai tu ştii.
eu aleg privirea
şi uite,
îndrept ochiul, larg deschis, spre tine.
la finalul călătoriei vor dispare şi tastele, şi cuvintele,
şi cifrele.

vom privi amândoi catargul vaporului.
se va scufunda.
din el va rămâne un vârf de cruce înclinată.
într-un pumn deschis,
vom păstra la rece piatra albă.
luna ne va mulţumi,
înainte să-şi piardă trei sferturi din trup.
lupul alb îi este sol.
ne va spune el povestea,
în zorile unei dimineţi fără răsărit.

nu crezi că răsăritul, apusul, amurgul
sunt invenţiile unui om cu sufletul răvăşit
sau le-am rătăcit eu de câte ori am călătorit
dincolo de graniţele pământului în care m-ai găsit?

aştept răspunsuri.
până atunci, fără portativ,
folosesc sunetele fireşti
să-ţi spun bună dimineaţa
pe fundal, răsăritul a pornit din inimă
cu zâmbet.

 

unic nu

e adevărat că în gesturile mele
poţi surprinde unicul nu.
este cât infinitul.

s-a ascuns în stropul ploaie
care alungă ninsorile.

porţi nedeschise
aşteaptă umbra
să le aprindă luminile rampei.

piesa de teatru a împlinirii,
într-o celulă din frunza castanului,
cu un singur actor surdo-mut,
poate începe.

de undeva, din alte celule,
se aruncă fulgi de zăpadă artificială.

e asigurată trecerea
de la
o mână la alta,
sau
o fereastră oarbă la alta.
de la
un timp amorţit la altul.

uite cum adoarme actorul.

clorofila prinde umbra în cleşti
şi o atârnă
de sfoara cuvintelor inventate.

prin mine umblă orbii
când adună ciuperci.

e atâta ploaie încât ninsorile
au uitat că există...

Tobias si Arhanghelul Raphael

spectacol

totul este iluzie.

de la zâmbetul aruncat
în afişul fericirii umane,
la poarta sărutului -
singura poartă reală,
într-un oraş al stingerilor repetate.

pe strada cu o singură trecere,
oamenii poartă în mâini
stingătoare de incendii.
sunt roşii.
scrie pe ele cu alb
şi împletite,
pot fi un mărţişor fals,
dăruit în luna lui Marte,
tuturor.

totul este un joc stupid
între două porţi.

şutul final
îi este rezervat lui Dumnezeu.

nu contează că e dat
de la o distanţă infinită
sau chiar dinăuntru în afară.

importantă e trezirea.

ea nu mai este iluzie
şi toţi porii pielii pot respira.

în continuare,
cine pică în acelaşi joc,
primeşte un feedback banal,
pe ultima filă a timpului individual,
în fragmente de iubire, bucurie,
cu textul ilizibil complet
în aria durerii oferită clar,
într-un amestec uniform
de noi înşine, nouă.

totul este graţioasa iluzie-
unicat al gândirii umane,
liberă
să alerge circular sau razant
în cuşca valorilor false.

gratiile au aroma minciunilor
iar baza poate fi sigură
dacă apeşi cu toată talpa
pe verbe.

următorul actor- spectator
poate intra...