spera într-o rătăcire

locomotivă din carne şi oase şi sânge
şi toate celelalte alcătuiri ciudate ale trupului
sirena centrată cumva picată din colţ în colţ 
strigă pe tăcute
liberă aleargă cu gândul zi de zi
e prinsă în călătoriile închipuirilor
i-a fost dat să fie trasă pe linia moartă

trageţi odată semnalul să plece
luaţi-o pe linia vie
ridicaţi barierele şi ascultaţi cântecul roţilor

cândva şinele vor purta numai umbre
în mersul continuu al unui tren
declarat a fi fără tăgadă proprietatea vieţii
sau viaţa însăşi când omul nu o mai doreşte

îi numără staţiile lipsă
bagajele inutile şi băncile goale
din gările timpului biologic rămas nescurs
prin pâlniile pline de fum
sau printre cărbunii
din vatra mersului întregului tren

motorul oftează scrâşnesc fiarele
odată cu fiarele pădurilor prin care locomotiva
spera într-o rătăcire
ar fi vrut să hălăduie neîntrerupt dacă drumul
nu i-ar fi fost ţintuit
printre metaforele limitării umane

Anne Marie Bejliu, 10 decembrie 2015

concret absurd firesc

concret
poezia a răsturnat hotarele cuvântului

absurd
cuvântul s-a prefăcut metaforă
a luat cu sine câteva verbe sau numai unul
apoi câteva cuvinte i s-au alăturat

au izbucnit în mintea omului
reluând tăcerile într-un simplu strigăt

pentru că
strigăt este poezia când o laşi liberă

ascultă-i rănile
după ce îi tai esenţele aşternându-i trupul
pe masa de tablă
a propriilor frici de singurătate

gândul că place sau nu, o ucide
cu siguranţa sabiei albe
când trece pe deasupra cubului cu nevoi

retezându-le

capetele de caracatiţe
şi braţele şerpuind mereu
deasupra încrederii în sine a celui ce
viaţa o pune zălog
unui şir neîntrerupt de gânduri de gesturi
de bucurii ale eliberării
din labirintul subconştientului

firesc
simpla cugetare în poveste curge
hrană a inimii şi a minţii celui care
lasă pe farfuria visului
trei mere o nucă verde
şi una coaptă
----------------------
într-o floare de liliac câte cruci
se pot număra
dacă un singur vers le răstoarnă pe toate
în una singură
eliberând sufletul în cupa dintâi şi din urmă
a speranţei vieţii

Anne Marie Bejliu, 10 decembrie 2015

scară

mi-e dor să fiu copil
să-mi fie aproape
toţi cei ce au plecat
să mă pot defini
prin iubirea lor
şi prin iubirea mea
pentru ei toţi

uneori îmi vine să urlu
sub un banc de nisip
absurd lăsat
la îndemâna disperaţilor

alteori aleg
să mă pierd în amintiri
mă mângâie
îmi ţin inima în palme
şi lasă mingi de soare
să se rostogolească
prin toată fiinţa mea

mă simt atunci
ca o scară
a propriilor vârste
prin care jocul
niciodată
nu este întrerupt

Anne Marie Bejliu, 11 decembrie 2015

rătăcesc

rătăcesc zi de zi cheia cuvintelor
care cântă mereu
prin flautul plin de iarbă acum
amară iarbă pe care
cosaşul cu o mie de mâini o seceră
iubindu-mă chiar dacă nu-i cred puterea
la răscruci toamnele trec odată cu mine
prin garduri prin pietre
prin lespezile grele ale sensurilor cărora
încă nu le surprind înţelesul
mă răscolesc anotimpurile părinţilor
ale copiilor cu semnul crucii
pe frunţile fragede
şi atunci chem jocul
pe scena aceea a coasei
lucind în nopţile albe ale fiinţei
rătăcesc zi de zi printre umbre
întrebându-le îmbrăţişările
dacă mai sunt
femeia copilăriei
cândva fericită cândva tristă
cândva adunată din colbul existenţei
de mâinile mamei
plămădind mereu mereu altă naştere
a ceea ce sunt
în fiecare punct de foc al vieţii

Anne Marie Bejliu, 11 decembrie 2015

căutări

unii caută în fiecare noapte pietre pe şi prin care
îşi lasă sufletul să zburde
până când devine viul ei 
sau flacăra verde pe care firul de iarbă
când putrezeşte îl lasă liber să pască
minele de gânduri răzleţite
din asta poate ies minunile acelea încremenite
în mine numite flori flori de mină
flori de mimă le spun de când eram copil
în sinea-mi tulburată de frumuseţea lor

alţii caută în fiecare noapte în fiecare piatră
zborul sau jocul copilului
pe care îl ascund dorindu-l a fi viu

el este viu noi nu ştim. el nu se ascunde. noi nu ştim

se arată pur şi simplu gesticulând în limbajul
semnelor unei logici pe care mintea obosită
a adultului, acea minte nebună a lui o refuză

toţi caută în pietre cărarea pierdută când
în singura piatră posibilă pimeşte iar şi iar coduri
cărarea stă cuminte
sub pasul nesigur al copilului viu

ea a fost bătută de ceruri
ea este plină de litere ilizibile. noi nu ştim

construim cu îndârjire cuvinte lizibile
căutându-le căutându-ne
nu ştiu cum
dar mai mereu aiurea

Anne Marie Bejliu, 11 decembrie 2015

căuta timpul tălpile oamenilor

căzuţi din caruselul tainelor băteau esenţele
se uscau singuri pe liniile de haine
pe care le întindeau sub nori
cârlige de verbe atârnate indecent
între hotarele morţii şi ale vieţii
cineva agita soarele cu o coasă
el se ascundea şi totul părea un peisaj nepictat
o vedenie a pictorului orb în care el
era velinţa de taină a tuturor întâmplărilor
petrecute sau nu oricum născute
undeva într-un tărâm cunoscut
numai celor aleşi să creeze balauri de gândire
uriaşul cu un ochi de iarbă măsura pietrele doamnei
ascuns după un dâmb de pământ
l-am găsit l-am pupat pe nasul ascuţit de ploi şi vânt
i-am spus că e bine ce face
mulţi vor să ia o fărâmă din pietrele doamnei
să le păzească să le privească
şi nasul să şi-l înfigă zdravăn în ei cei ce
fură tălpile oamenilor paşii lor nenăscuţi
bucuria nepictată
anume pentru a rămâne veşniciei dar

Anne Marie Bejliu, 11 decembrie 2015

cândva

suntem tot mai puţini la masă
doare cratima pe care o punem de fiecare dată
când numărăm tacâmurile farfuriile 
şi toate cele cuvinte pe care încercăm
să le ocolim să putem să avem puterea să zâmbim
să înghiţim să ne privim să...

totul pare acum văzut prin umbre
nimic clar în afară de clipele în care ne rostim numele

şi pâinea din coş se împarte la şapte
şi zâmbetul mesei se împarte la şapte
cândva formam infinitul vertical
cândva cântam la mulţi ani odată cu tine, tată

altădată ne număra Dumnezeu nouă
şi nouă cântam şi zâmbeam
şi iubeam infinitul finit al familiei

tată, câţi miriapozi îşi numără tălpile
pe o felie de tort din infinit
şi câţi pleacă grăbiţi
lăsând dorul în locurile goale să danseze
construind reconstruind metereze de acum?
câte tată, câte...

Anne Marie Bejliu, 12 decembrie 2015

plinul laptelui ceresc

să ne umplem cofele cu verbe
de câte ori muzica scade în intensitate
plinătatea atinge vârful în care celulele
respiră frumuseţe
iar tălpile miriapozilor prind aripi
dincolo de frontiera injuriilor
multe coarne ies la suprafaţa mocirlei
când focul verde arde sămânţa urâtului
iar omul deschide flămând conserva cu file tipărite

să ne golim de seminţele lucitoare apoi
să întindem palmele pline de cele putrezite spre soare

cândva se va ridica în coasa încercării adevărul

limanul stropeşte lanul de cuvinte cu bucuria
poveştilor neîntâmplate

totuşi poveştile se întâmplă înainte de a fi spuse
sau sunt seminţe putrezite
care au înflorit demult
în palma orbului cu ochii larg deschişi
verbului "a fi"

tac şi privesc miracolul naşterii
într-un pumn larg deschis

câteva fire de pământ
rătăcite prezentului prin tâmple
hrănesc seminţele cu plinul laptelui ceresc

Anne Marie Bejliu, 13 decembrie 2015

***

cenuşa piticului orb s-a uscat
acum întăreşte poarta de intrare 
către falia de gânduri
cartea se scrie singură pe tija balanţei
când tasurile leagănă 
visele de argint şi de aur 
comparându-le tainele

când te trezeşti

sufocă aerul din preajma ta poete
după ce prind în priviri rândurile tale vreau să scriu

ca un magnet mă atrage rostirea aceea cântătoare
sau poate imaginile fireşti
misterul fără de care tu nu puteai trăi înconjurat
de aura bunului simţ

cândva după ce toate se vor fi aşezat odată cu sabia
metaforei în teacă îţi vei scoate tacticos mănuşile

una o vei arunca spre gardul labirintului
pe cealaltă o vei flutura spre iluzii încercându-le imaginaţia

vei auzi un hohot uimit de râs ca în tragicomediile în care
lacrima este eroul principal cu variaţii de râs şi plâns
ca într-un buchet de flori din vaza pe care pictorul tocmai
a terminat-o de aşternut

ea stă plină de spirale cu cercul de la vârf deschis
ca într-un sărut dintre pictură şi natură
în fuga gândului celui care a creat-o

sufocă şi încântă adoarme şi trezeşte
mângâie şi plesneşte ca un bici de argint rostirea ta
poete când te trezeşti şi când
prin toate aceste tăceri pline de zgomot
îmi vei lăsa pe farfuria cu mere o nucă verde

Anne Marie Bejliu, 8 decembrie 2015

una cu mine

să te aştept azi sub copacul îngălbenit
scuturat de frigurile prezentului
îmi pare a fi o clipă de meditaţie
nu beau decât aerul străzii dau filele absent
privesc cerul care
uneori mă absoarbe alteori mă aruncă şi mai mult
în copca uitării. devin una cu lemnul băncii şi visez

visez cum trece tata cu sacoşile pline
visez cum aşteaptă să mă opresc din alergare
să stăm o clipă la bârfa zilei nu mai contează
că-i dimineaţă sau prânz lumină să fie fără felinare
am felinarul meu înger îmi zâmbeşte şugubăţ privind
doamnele de pe aleea din faţa băncii
mă cuprinde peste umeri cu mâna de urs
şi-l simt atât de prezent încât rotunjesc buzele
a sărut pe obrajul asprit de vârste

o pasăre mă priveşte şi-mi priveşte singurătatea
devine una cu mine şi pornim
mă trage dorul odată cu aripile păsării spre cer
îl aud pe tata să şed potolită
l-a iubit atât de mult pe Gabi încât
nu am voie să plec nicăieri stau şi aştept
nici eu nu ştiu ce anume. aştept...

aud cum cineva spune că
"prima carte se regăseşte în celelalte"
aşa este când odată cuibul era plin şi vrei
să-i prelungeşti plinătatea în alte şi alte file
mai înguste mai puţin albe sau mai mult

pasărea cred că îmi şopteşte continuu ceva
tac în pas pas...

Anne Marie Bejliu, 4 decembrie 2015

într-un cuvânt fără patimi

dor de sămânţă de transhumanţele vieţii
iarnă prin gesturi firesc
primăvară în vârful botului oilor
prin tălpile miriapozilor
ruga eternă tăcuta alipire
a sufletului de calmul icoanei
frica de dincolo de rame
totul ne păstrează între yin şi yang
într-o continuă centri-fugă
drumul acum e greşit orbul pasul măreşte
bruma cade pe ochii prinţului
calul în noiembrie nechează absurdului patimile
omului nu-i ajung şi atunci fuge în cruce

îndoiala îndoaie trezeşte ascute timpului urechile

ecoul surdului absurdului ridică din colb piatra
unghiulară zicere pe barba moşului rămâne
copilul ia mingea de argint şi-o destramă
adultul prinde firul şi-l împleteşte
aiurea cu firul de iarbă
creşte creşte ochiul magului până înghite tot
într-un cuvânt fără patimi mireanul
se strânge cuminte: A-Min

Anne Marie Bejliu, 6 decembrie 2015

ce proiect făcut-ai, Doamne

omul îndoaie patimile ca pe cuiele
pe care le înfige repetat în mâinile
şi picioarele Fiului Domnului

El se naşte mereu mulţumire bucurie
desăvârşire în inima celui ce ruga
şi-o lasă tăcând pe altare de crini

iluzie frică judecată strâmbă în ochii privitorului

năframa poartă Chipul Lui fără tăgadă
sângele omenirii în Iubirea Lui curge
cel curat cel neatins de minciuni şi micimi

omul îndoaie mereu cuiele
crezând că iertarea vine surâzând

El iartă, nu ne iartă iertările

oricât rostim cuvântul iertare
nimicul din noi frământă păcatele mărunte
nu le uităm le morfolim continuu
şi când dinţii de lapte pleacă
în ciocuri de păsări albe păstrând din noi
copilăria copilului existenţei

cât de aspră pedeapsă adus-ai Tu, Doamne,
pentru trădarea-i veche. cât de aspră

iubindu-l îl pedepseşti că-i orb
că-i orb poate-l ierţi
nu-l ierţi prin coroana de spini a îndoielii lui
pe care mintea o macină şi o reface la nesfârşit
ce proiect uman, Doamne, ce proiect făcut-ai...

Anne Marie Bejliu, 6 decembrie 2015

mi-ai spus

Motto: "Pe nimeni nu interesează cum te lupţi cu valurile.. Se uită dacă ai adus barca la mal." - Doamna Aiserin Nebi

când te căutam printre 
dunele de nisip ale metaforelor
că ai adus un singur lemn la ţărm
din toată
sfâşierea vaporului în care ai călătorit
printre poveştile reale şi cele iluzorii
pline de magi
de trufandalele creativităţii tale

năzdrăvane păsări pescăruşii
mai ales cel care te-a oprit din mers
ţi-a fixat privirea şi te-a lăsat apoi să meditezi
îndelung asupra întâlnirii

eu te întrebam cum ai reuşit să învingi apele
tu îmi arătai repetat lemnul

am înţeles că ai aprins focul de tabără undeva
pe insula aceea numită de tine anume a ta
te-am lăsat în pace. în mine nu tac
te întreb continuu

chiar îţi pun plase ca pentru peştii puternici
plini de solzi groşi şi lucioşi
poate poate scapi
poate poate deschizi gura şi din ea
vor izbucni mai departe poveşti

chiar dacă nu ştii îţi spun că ai zâmbit

caută în buzunarul de la piept
solzul cel mare
ridică-l în dreptul ochilor şi priveşte prin el
nu uita să dai gluga jos. eşti numai cu tine
pe insula ta de argint

Anne Marie Bejliu, 6 decembrie 2015

cu viaţa târâş pe pânza cunoaşterii

paşi lăsaţi să fugă haotic
prin zăpada încă nenăscută
şi tu cruce răsărită de niciunde 
sau din degetele picioarelor pe care
timpul le reformulează a fi
aşchii din lemnul celei pe care înaltul
o lasă încet sau prin furtunile interioare
pentru focul de tabără al fiecărei fiinţe

înfricoşare să fie fuga sau poate
asta este condiţia viului. nu ştiu

mai dau o filă geometrilor pictori
sau pictorilor geometriilor transformării
să-şi hrănească secetele propriilor umbre
poate vor reuşi să descrie totul sau aproape totul
în curgerea liniilor punctelor arcurilor de cerc
petelor de culoare uitate demult pe pânzele inimii

citesc atent nu înţeleg sau poate
nu vreau să înţeleg acum

amân ca într-un păcat al autodemolării
că în mine sunt toate aşchiile
toate cuvintele şi toate gesturile născute
sau nenăscute ale încercărilor

de aici teama furia neîmplinirea şi gândul flămând
la acel punct înalt în care
numai femeia ajunge hrănind puiul de om când
sânul plin este chemat la jocul alăptării
de astre de foame de gând
de forţa vieţii desfăşurată în grădinile Domnului
în punctul fierbinte al împlinirii reale

cu viaţa târâş pe pânza cunoaşterii
mă găseşti regăseşti în plină rugă
sau poate numai meditând la legănare

Anne Marie Bejliu, 6 decembrie 2015

sclavi

rătăcire prin vorbe grele
rostiri uşoare idei aeriene salturi
de la stânga la dreapta orizontal sau vertical 
totul prinde originea în pumni

dă de-azvârlita cu ea. declară noul

tot e vechi totul. noul pritoceşte apa
pentru rufele murdare ale vechiului

materialul obligă mâinile
să se alăture pentru curăţare

uităm vindecarea ungem
cu crema iluziilor acoperişurile gândurilor

cineva saltă prin apropiere o minge de metafore
apoi se culcă la loc liniştit

ne mai regăsim în clăbucii murdari - întreabă
copilul cu ochi de granit

a înţepenit în faţa uitării adultului

o maşină două trei blochează jocul

adultul critică iar copilul, impasibil,
mai apasă trei taste
pentru ştergerea copilăriei
din memoria calculatorului unei iubiri sălcii

declarative rostiri aruncă totul în derizoriu
sclavii agramatismelor - adulţii
pornesc hora bârfelor
copilul tace

copilul pleacă la masă, se întoarce, reia jocul
roboţii îl salută. părinţii nu

Anne Marie Bejliu, 7 decembrie 2015

e şi asta o formă

ai răsucit şi răsuceşti cuţitul
din cremenea cuvintelor până când
din toate cele patru sfere de pământ ţâşnesc iar 
şi iar cuvinte
verbele rămân la urmă ca un vulcan
interiorizată adunare pe care uneori o citesc
alteori mă prefac oarbă şi ţip în propria-mi tăcere
tu răstorni zilnic sensul verbului a iubi
până la urmă înţeleg ceva şi anume că
aici nevoile primează
ai fugit de câte ori un glonţ mă fugărea insistent
ai dispărut acum aşteptând să-ţi trimit
filele scrise mai demult
uite că săptămâna are şapte zile
săptămâna de când am spus că ţi le trimit
le voi trimite în ziua a şasea în a şaptea le vei
arunca într-un colţ
le vei da foc impasibil la geometriile fumului care
va ieşi din ele
e şi asta o formă de iubire - te întreb
reluând jocul în scenografia pe care
nu o mai pot schimba
cred că te iubesc sau oricum ceva între
înţelegere şi fugă zace sau exultă în mine
în fiecare zi

să mături cenuşa filelor. să o mături. mizeria asta
uneori te împresoară până când totul devine
ilizibil
numai tu nu

Anne Marie Bejliu, 7 decembrie 2015