luni, 7 decembrie 2015

ce proiect făcut-ai, Doamne


omul îndoaie patimile ca pe cuiele
pe care le înfige repetat în mâinile
şi picioarele Fiului Domnului
El se naşte mereu mulţumire bucurie
desăvârşire în inima celui ce ruga
şi-o lasă tăcând pe altare de crini
iluzie frică judecată strâmbă în ochii privitorului
năframa poartă Chipul Lui fără tăgadă
sângele omenirii în Iubirea Lui curge
cel curat cel neatins de minciuni şi micimi
omul îndoaie mereu cuiele
crezând că iertarea vine surâzând
El iartă, nu ne iartă iertările
oricât rostim cuvântul iertare
nimicul din noi frământă păcatele mărunte
nu le uităm le morfolim continuu
şi când dinţii de lapte pleacă
în ciocuri de păsări albe păstrând din noi
copilăria copilului existenţei
cât de aspră pedeapsă adus-ai Tu, Doamne,
pentru trădarea-i veche. cât de aspră
iubindu-l îl pedepseşti că-i orb
că-i orb poate-l ierţi
nu-l ierţi prin coroana de spini a îndoielii lui
pe care mintea o macină şi o reface la nesfârşit
ce proiect uman, Doamne, ce proiect făcut-ai...
Anne Marie Bejliu, 6 decembrie 2015

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu