ţese păianjenul noaptea prin pânze

îmi spune uneori Artio câţi muguri 
de gânduri 
lasă în palmele omului
iar el, omul, ridică pântecul pământului
şi
îi ascunde pentru mai târziu
îmi spune fata cu gândul răsucit
într-o mie de nuanţe
cum ţese pânzele păianjenului din ea
noaptea apoi dimineaţa la trezire
le adună pe toate într-un poem şi le toarce

cândva îmi va lăsa pe tâmple
velinţa unui singur cuvânt

acela pe care ea îl tot cerne prin inima ei
apoi îl rostogoleşte
prin pădurile de mesteceni
pentru a-i umple cofele cu apa limpede
a bucuriei

ea speră o priveşte pe Artio cum înverzeşte
cu un singur gest tâmplele pământului
şi tace
toarce firele într-un poem

ţese păianjenul noaptea prin pânze
fire de tort din trup de poem...

Anne Marie Bejliu, 15 decembrie 2015