pe margini rămâne cenuşă

(interiorul prinde bucuria în pumni 

ca un copil sânul mamei)

vorbesc în mine prin tine cu iubirea

şi în acele clipe totul tace totul vorbeşte 

totul creşte şi scade şi iar creşte...

până în urmele tale mă târăsc să te caut

te simt te presimt de câte ori 

ca o plantă a fulgerului viu pătrunzi în carne 

mă absorbi încet sau repezit 

aluneci prin izvoarele cuvintelor ca un mag

toiagul de lumină creşte 

acoperă munţii şi văile coborâtoare de viaţă

urci iar şi iar ca o îndoială 

bucurându-mi mişcarea gândului

mintea o trezeşti din lenevia ei primordială

stop cadru

am multe să-ţi spun dar tac 

las să curgă prin vene sărbătorile 

şi renaşterea aceasta ca un mir prin mine prin tine 

prin tot ceea ce încercăm din răsputeri să trăim a fi iubire

îmi spui că acele creste majore ale iubirii se trădează

da. se trădează

prea plinul lor întinde corzile violoncelului 

până la rugăciunile gândului de a fi curat

atunci inima îl ia la piept şi-l linişteşte 

cum mama strânge la piept puiul şi-l hrăneşte

ea îi spune că

iubirea mare rămâne în centrul bobocului ei neatinsă

el tace şi lasă marginile zdrenţuirii. el ştie că în cuptor,

 în buşteanul incandescent sămânţa creşte 

din cenuşa ei rămâne verbul a fi iubit 

a fi deplin şi plin de iubirea cea mare în care 

totul devine cenuşă pe margini

roză a cuvântului dintâi 

rămas mereu neînceput 

ca într-o poveste a reîntoarcerii permanente 

la inocenţă

Anne Marie Bejliu, 20 decembrie 2015