printre spărturile fine ale pietrelor culese cândva din izvoarele muntelui, se întrevede copilăria acelei copile cu ochii de cărbune, cu părul blond suedez, aproape alb de cât soare îl pătrundea în călătoriile cu mama, cu tata, cu sora mea, cu fluieratul liber prin aerul dimineţilor muntoase în duet cu tata.
răsăritul atingea inima copilei, iar tatăl, cu mâna pe umărul ei, cânta, cânta, ca o creastă de munte cu iarba mereu crudă, parfumată, în privirile omului bucuros.
spirit liber era şi este şi acum când îi simt atingerea când îi simt blânda împingere către înainte.
mi-e atât de dor încât, fluier odată cu forma aceea luminoasă acoperind toţi spinii zilelor de acum.
ajungeam mereu departe de toate opintirile lumii. prezentul ne era pasul următor, mereu pasul dintâi printre pietre, printre crengi de copaci, iar foşnetul lor părea a fi foşnetul apelor ascunse în străfundurile munţilor şi ale pădurilor.
am ajuns pe Ceahlău. am prins răsăritul apoi, apusul în care hergheliile de nori şi noi eram aproape acoperiş universului mic. noi cu sufletele noastre pline de cer, hergheliile cu poveştile lor nemuritoare.
nu vedeam oameni, vedeam numai cerul şi caii, caii cerului tropotind odată cu gândurile noastre.
ne-am rugat acolo, sus, odată cu îngerii cai ai cerurilor care păreau să fie una cu noi.
ceruri deschise larg în inima călătoriei noastre.
atunci cred că am cuprins pentru o clipă bucuria în inimă şi Doamne cât de copilă eram, şi Doamne cât de copii erau părinţii mei!
chipurile le erau învelite în aurul cerului şi în ovalul cuvântului dintâi...
le-am privit atent chipurile. mi-a rămas în inimă imaginea lor de atunci. o reiau de infinite ori când îmi este dor, dor de pasul acela mereu dintâi pe căile cerurilor deschise...
răsăritul atingea inima copilei, iar tatăl, cu mâna pe umărul ei, cânta, cânta, ca o creastă de munte cu iarba mereu crudă, parfumată, în privirile omului bucuros.
spirit liber era şi este şi acum când îi simt atingerea când îi simt blânda împingere către înainte.
mi-e atât de dor încât, fluier odată cu forma aceea luminoasă acoperind toţi spinii zilelor de acum.
ajungeam mereu departe de toate opintirile lumii. prezentul ne era pasul următor, mereu pasul dintâi printre pietre, printre crengi de copaci, iar foşnetul lor părea a fi foşnetul apelor ascunse în străfundurile munţilor şi ale pădurilor.
am ajuns pe Ceahlău. am prins răsăritul apoi, apusul în care hergheliile de nori şi noi eram aproape acoperiş universului mic. noi cu sufletele noastre pline de cer, hergheliile cu poveştile lor nemuritoare.
nu vedeam oameni, vedeam numai cerul şi caii, caii cerului tropotind odată cu gândurile noastre.
ne-am rugat acolo, sus, odată cu îngerii cai ai cerurilor care păreau să fie una cu noi.
ceruri deschise larg în inima călătoriei noastre.
atunci cred că am cuprins pentru o clipă bucuria în inimă şi Doamne cât de copilă eram, şi Doamne cât de copii erau părinţii mei!
chipurile le erau învelite în aurul cerului şi în ovalul cuvântului dintâi...
le-am privit atent chipurile. mi-a rămas în inimă imaginea lor de atunci. o reiau de infinite ori când îmi este dor, dor de pasul acela mereu dintâi pe căile cerurilor deschise...
Anne Marie Bejliu, 26 decembrie 2015
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu