- Cu gândul la “Fructul oprit ”și la “copacul” ce l-a oferit dar, ochilor mai mult sau mai puțin deschiși frumuseții -
Unde poți fi, când dorul te cheamă neîntrerupt și îl auzi cum strigă din fiecare cuvânt în dogoarea rodului pământului în care tu, fărâmă de Dumnezeu, tresalți la fiecare gând al altor fărâme bune, blânde, pline de bucuria frumuseții acestei vieți, acestei naturi mereu în schimbare dăruită de Domnul geometriei vulcanice a pământului, a amforei în care mișcarea de rotație și toate celelalte elemente ale manifestării împlinesc Lumina Ochilor Săi întru bucuria Omului și veșnic întru Bucuria Fiului Domnului?
Unde poți fi când harul cântă în sufletul unei femei, decât alături de ea întru prietenie curată, neatinsă de patima urâtului uman?
M-am bucurat să cunosc un om, o femeie plină de har, ascunsă mereu în spatele unei cortine largi de frici de a nu deranja, de a nu muta munții mărunți de micimi din loc, de a nu tulbura somnul altor ființe cu uriașa ei cunoaștere pe care, la începutul cuvintelor pe care ni le adresam, nu îndrăznea să și-o recunoască drept bogăție de nedefinit în săracul alfabet uman.
Pas cu pas am recunoscut în versurile ei, câteva din acordurile unei poete dragi mie de ani de zile, Edith Södergran.
Unde poți fi, când sărutul tâmplelor adună în el bucuria cunoașterii și recunoașterii harului Omului prin Voia Domnului, pitit undeva, între voință și teama de a nu fi rănit iar și iar de oamenii mărunți, obsedați în a aduce suferință de multe ori inutilă în structura și eficacitatea ei, asupra evoluției sufletești și spirituale ale celui atins de ea.
Unde poți fi altundeva, decât mereu alături de acea ființă uimitor de luminoasă, de blândă, alean pentru rănile sufletului trecute, prezente și viitoare, și a te înălța alături mereu, pas cu pas, prin versul ei, prin lacrima ei amară sau de bucurie?
Pentru că am avut bucuria să fiu acolo unde Domnul m-a trimis, sau m-a împins ușor de umeri să mă îndrept, apoi mi-a atins inima și întreaga ființă cu esențele ei, am rămas. Şi bucuria primului rod de suflet și nu numai de suflet al lui Carmen, acum a explodat în mugurii frunzelor unei flori rare. “Fruct oprit”? Aşa a numit ea primul său volum. Eu spun că nu este oprit ci este mereu permis de Dumnezeu întru luminarea și înălțarea Omului care vrea cu toată forța florii vieții lui să reziste în fața furtunilor care-l cuprind în dansul lor mereu mai sălbatic și mai frumos. Am plutit o vreme printre ramurile copacului “Fructului oprit”. Mai târziu am privit uimită cum se naşte sub ochii mei conturul tainei bucuriei de a deveni, odată cu autoarea, căutător fervent al tainei iubirii, al tainelor trăirilor atât de ardente, al răspunsurilor pe care fiecare în parte şi toţi laolaltă. Le dorim a le surprinde cât mai treji, cât mai aproape de maturizarea sufletului şi a spiritului flămând de adevăr născut şi nu făcut.
Pentru acest volum liric, scrierea “rostogolim...” din ale cărei cuvinte s-a născut şi titlul cărţii în care poeta spune:
“rostogolim/...din chivotul iubirii/ speranţe adunate-n cioc de vrăbii/ le-nchidem în tumultul nerostirii/ plimbăm destine-aduse pe corăbii”
Şi da, am pornit alături de Carmen Popescu într-o călătorie comună şi a fiecăreia în parte, alături întru cuvântul scris, întru cuvântul rostit, întru cernerea adevărului unic. Totul se adună în acea mică biserică de pe Sfânta Masă, numită chivot. Acolo se adună credinţa, iubirea, prietenia la cina de taină a fiinţei. Vorbim, comunicăm, rostim sau ne aşternem o frântură din sămânţa tainelor individuale, descoperim împreună propriile profunzimi ale propriilor taine ale trăirilor, ale naşterii gesturilor pe care am dori să le împlinim, rotunjim, însă pentru fiecare existenţa are pregătite alte şi alte coduri pe care fiecare este bine să le deschidă singuri pentru a putea continua firesc acea creştere care are acelaşi punct fierbinte final: cunoaşterea Iubirii Lui, a Domnului. Acel punct este un punct de final pentru un areal pot spune câştigat, de transcendere către următorul şi mereu la răsărit apare un altul şi un altul de “cucerit”.
Există o greşeală esenţială în atitudinea fiinţei umane, subliniată fin în scrierea sa de Carmen Popescu:
“lumina e pustie printre gene/ ne mângâie cu vocea ei de ceară/ privim cu ochii-nchişi ploaia cum cerne/ tot plânsul omenirii printr-o gheară”
Somnul comodităţii, somnul orizontalei, diluează forţa luminii chiar dacă ne mângâie, curăţă, vindecă atât cât o lăsăm noi înşine să pătrundă în fiecare celulă a corpului fizic, în fiecare fragment blocat energetic al corpului energetic şi mai ales în fiecare fir de lumină al corpului spiritual. De aici se naşte se prelinge pe turlele micii biserici lacrima neostoită a umanului în singurătatea autoridicată zid aparent alb, plin de cârlige care agaţă, rănesc, ciobesc sufletul, frâng aripile dând naştere unui zbor închipuit.
Şi iarăşi o scriere care îmi pare a fi esenţială pentru iconomia volumului, este “umbra unei umbre”, în care reapare “chivotul”:
“în umbra iubirii tăcute e umbra/ extrasă c-un forceps din bolţi rătăcite/ e chivotul veşnic în care penumbra/ adună lumina din seve-mpietrite”
Dincolo de realitatea palpabilă, practic cunoaşterea superficială ale cărei dictonuri sunt date de simţurile fizice, există “penumbra”, chiupul cunoaşterii şi autocunoaşterii de sine aflate amândouă mereu în stare de sămânţă printre pietrele izvorului vieţii. Acolo se adună toate cele adunate material şi sufleteşte de trup apoi mai departe prelucrate toate în laboratorul alchimic al sufletului. Împietrite sau nu, esenţele fiinţei cuprind toate fracţiuni de răspunsuri.
Ştim mai mult sau mai puţin accentuat, fiecare în parte, că în toate descoperirile conştiente:
“nu-i preţ pe victorii nici preţ pe înfrângeri
pe lespedea vieţii trasăm începuturi”
şi mai ştim sau învăţăm să vedem din ce în ce mai clar că:
“în dansul de umbre pierdut între îngeri
trec zile ce-adapă simboluri din ciuturi”
Viaţa este un dans al umbrelor în lecţia nesfârşită a asumării noastre a legământului cu Domnul. În chivotul legământului iubirea îşi răsfrânge permanent seminţele tainelor sale ca pe un câmp pe care ici-colo s-au ridicat fântâni. Ciuturile lor în a căror mişcare descoperim-redescoperim simbolurile, semnele care duc la un moment dat la trezirea noastră. Noi suntem câmpul prins mereu prin privirile noastre uimite, de multe ori înfricoşate de atâtea necunoscute, de atâtea deschideri de arcuri de porţi informaţionale. Câte unul din semne îşi pierde intensitatea ca vizibilitate trecând în starea de fluid care ne curăţă, ne vindecă pas cu pas vederea interioară, pentru a ne regăsi arcuri de curcubeu între aripile vulturului perpetuei dimineţi a fiinţei.
“dansul de umbre pierdut între îngeri” este un dans tăcut. Ecoul lui este iubirea de sine, mai târziu iubirea de Dumnezeu. Îngeri căzuţi, oamenii care ne traversează secvenţe de viaţă ne aduc mai aproape de propriul sine sau ne îndepărtează, după cum le este datul fiecăruia în trecerea uneori prea grăbită prin punctele de foc ale drumului dat dar sfânt de Domnul.
Mă gândeam ieri la iubirea obişnuită dintre fiinţele umane. Nu ştiu dacă este un acord mutual sau mai degrabă un acord instinctiv de căutare a codurilor energetice. "Priviri"-le în fond sunt impulsuri energetice pe care ni le transmitem în orice secvenţă de viaţă trăită mai mult sau mai puţin intens.
Compatibilitatea credibilă, reală nu o găsim niciodată pentru că nu există compatibilitate şi incompatibilitate între două entităţi diferite, poate mai degrabă conectare, reconectare sau nu, privind aceasta prin prisma evoluţiei fiecărei fiinţe. Material există atracţie-respingere, pentru că mintea umană construieşte această noţiune. Există potrivirea sau nepotrivirea propriilor noastre acţiuni, propriilor noastre atitudini în infinita reţea care alcătuieşte existenţa, universul. Ce căutăm suntem noi înşine, prin jungla informaţională oferită deschis, gratis de divinitate prin tot ceea ce manifestăm. Mă întreb cum putem căuta ceva ce ţine de viitor, când pentru noi prezentul este o nebuloasă, trecutul la fel. Mereu rămân întrebări fără răspuns. Cele care vin mai adaugă un impuls, un semn oarecum clar asupra necunoaşterii umane.
“Nici fruntea nu mai face valuri. Şi ochiul este viu. La orizont i se dezvăluie adevăruri nedigerate încă.”
Deschide chivotul legământului cu ochiul spiritului, prietene cititor al acestor cuvinte de suflet. Rostogoleşte inima odată cu roţile trenului vieţii. Va curge izvor alb întru cunoaşterea profundă a bucuriei depline a fiinţei tale şi a Iubirii Lui, nicicând înainte de a te cunoaşte pe tine însuţi, în fiecare nervură a pietrei unghiulare a destinului tău.
Unde poți fi când harul cântă în sufletul unei femei, decât alături de ea întru prietenie curată, neatinsă de patima urâtului uman?
M-am bucurat să cunosc un om, o femeie plină de har, ascunsă mereu în spatele unei cortine largi de frici de a nu deranja, de a nu muta munții mărunți de micimi din loc, de a nu tulbura somnul altor ființe cu uriașa ei cunoaștere pe care, la începutul cuvintelor pe care ni le adresam, nu îndrăznea să și-o recunoască drept bogăție de nedefinit în săracul alfabet uman.
Pas cu pas am recunoscut în versurile ei, câteva din acordurile unei poete dragi mie de ani de zile, Edith Södergran.
Unde poți fi, când sărutul tâmplelor adună în el bucuria cunoașterii și recunoașterii harului Omului prin Voia Domnului, pitit undeva, între voință și teama de a nu fi rănit iar și iar de oamenii mărunți, obsedați în a aduce suferință de multe ori inutilă în structura și eficacitatea ei, asupra evoluției sufletești și spirituale ale celui atins de ea.
Unde poți fi altundeva, decât mereu alături de acea ființă uimitor de luminoasă, de blândă, alean pentru rănile sufletului trecute, prezente și viitoare, și a te înălța alături mereu, pas cu pas, prin versul ei, prin lacrima ei amară sau de bucurie?
Pentru că am avut bucuria să fiu acolo unde Domnul m-a trimis, sau m-a împins ușor de umeri să mă îndrept, apoi mi-a atins inima și întreaga ființă cu esențele ei, am rămas. Şi bucuria primului rod de suflet și nu numai de suflet al lui Carmen, acum a explodat în mugurii frunzelor unei flori rare. “Fruct oprit”? Aşa a numit ea primul său volum. Eu spun că nu este oprit ci este mereu permis de Dumnezeu întru luminarea și înălțarea Omului care vrea cu toată forța florii vieții lui să reziste în fața furtunilor care-l cuprind în dansul lor mereu mai sălbatic și mai frumos. Am plutit o vreme printre ramurile copacului “Fructului oprit”. Mai târziu am privit uimită cum se naşte sub ochii mei conturul tainei bucuriei de a deveni, odată cu autoarea, căutător fervent al tainei iubirii, al tainelor trăirilor atât de ardente, al răspunsurilor pe care fiecare în parte şi toţi laolaltă. Le dorim a le surprinde cât mai treji, cât mai aproape de maturizarea sufletului şi a spiritului flămând de adevăr născut şi nu făcut.
Pentru acest volum liric, scrierea “rostogolim...” din ale cărei cuvinte s-a născut şi titlul cărţii în care poeta spune:
“rostogolim/...din chivotul iubirii/ speranţe adunate-n cioc de vrăbii/ le-nchidem în tumultul nerostirii/ plimbăm destine-aduse pe corăbii”
Şi da, am pornit alături de Carmen Popescu într-o călătorie comună şi a fiecăreia în parte, alături întru cuvântul scris, întru cuvântul rostit, întru cernerea adevărului unic. Totul se adună în acea mică biserică de pe Sfânta Masă, numită chivot. Acolo se adună credinţa, iubirea, prietenia la cina de taină a fiinţei. Vorbim, comunicăm, rostim sau ne aşternem o frântură din sămânţa tainelor individuale, descoperim împreună propriile profunzimi ale propriilor taine ale trăirilor, ale naşterii gesturilor pe care am dori să le împlinim, rotunjim, însă pentru fiecare existenţa are pregătite alte şi alte coduri pe care fiecare este bine să le deschidă singuri pentru a putea continua firesc acea creştere care are acelaşi punct fierbinte final: cunoaşterea Iubirii Lui, a Domnului. Acel punct este un punct de final pentru un areal pot spune câştigat, de transcendere către următorul şi mereu la răsărit apare un altul şi un altul de “cucerit”.
Există o greşeală esenţială în atitudinea fiinţei umane, subliniată fin în scrierea sa de Carmen Popescu:
“lumina e pustie printre gene/ ne mângâie cu vocea ei de ceară/ privim cu ochii-nchişi ploaia cum cerne/ tot plânsul omenirii printr-o gheară”
Somnul comodităţii, somnul orizontalei, diluează forţa luminii chiar dacă ne mângâie, curăţă, vindecă atât cât o lăsăm noi înşine să pătrundă în fiecare celulă a corpului fizic, în fiecare fragment blocat energetic al corpului energetic şi mai ales în fiecare fir de lumină al corpului spiritual. De aici se naşte se prelinge pe turlele micii biserici lacrima neostoită a umanului în singurătatea autoridicată zid aparent alb, plin de cârlige care agaţă, rănesc, ciobesc sufletul, frâng aripile dând naştere unui zbor închipuit.
Şi iarăşi o scriere care îmi pare a fi esenţială pentru iconomia volumului, este “umbra unei umbre”, în care reapare “chivotul”:
“în umbra iubirii tăcute e umbra/ extrasă c-un forceps din bolţi rătăcite/ e chivotul veşnic în care penumbra/ adună lumina din seve-mpietrite”
Dincolo de realitatea palpabilă, practic cunoaşterea superficială ale cărei dictonuri sunt date de simţurile fizice, există “penumbra”, chiupul cunoaşterii şi autocunoaşterii de sine aflate amândouă mereu în stare de sămânţă printre pietrele izvorului vieţii. Acolo se adună toate cele adunate material şi sufleteşte de trup apoi mai departe prelucrate toate în laboratorul alchimic al sufletului. Împietrite sau nu, esenţele fiinţei cuprind toate fracţiuni de răspunsuri.
Ştim mai mult sau mai puţin accentuat, fiecare în parte, că în toate descoperirile conştiente:
“nu-i preţ pe victorii nici preţ pe înfrângeri
pe lespedea vieţii trasăm începuturi”
şi mai ştim sau învăţăm să vedem din ce în ce mai clar că:
“în dansul de umbre pierdut între îngeri
trec zile ce-adapă simboluri din ciuturi”
Viaţa este un dans al umbrelor în lecţia nesfârşită a asumării noastre a legământului cu Domnul. În chivotul legământului iubirea îşi răsfrânge permanent seminţele tainelor sale ca pe un câmp pe care ici-colo s-au ridicat fântâni. Ciuturile lor în a căror mişcare descoperim-redescoperim simbolurile, semnele care duc la un moment dat la trezirea noastră. Noi suntem câmpul prins mereu prin privirile noastre uimite, de multe ori înfricoşate de atâtea necunoscute, de atâtea deschideri de arcuri de porţi informaţionale. Câte unul din semne îşi pierde intensitatea ca vizibilitate trecând în starea de fluid care ne curăţă, ne vindecă pas cu pas vederea interioară, pentru a ne regăsi arcuri de curcubeu între aripile vulturului perpetuei dimineţi a fiinţei.
“dansul de umbre pierdut între îngeri” este un dans tăcut. Ecoul lui este iubirea de sine, mai târziu iubirea de Dumnezeu. Îngeri căzuţi, oamenii care ne traversează secvenţe de viaţă ne aduc mai aproape de propriul sine sau ne îndepărtează, după cum le este datul fiecăruia în trecerea uneori prea grăbită prin punctele de foc ale drumului dat dar sfânt de Domnul.
Mă gândeam ieri la iubirea obişnuită dintre fiinţele umane. Nu ştiu dacă este un acord mutual sau mai degrabă un acord instinctiv de căutare a codurilor energetice. "Priviri"-le în fond sunt impulsuri energetice pe care ni le transmitem în orice secvenţă de viaţă trăită mai mult sau mai puţin intens.
Compatibilitatea credibilă, reală nu o găsim niciodată pentru că nu există compatibilitate şi incompatibilitate între două entităţi diferite, poate mai degrabă conectare, reconectare sau nu, privind aceasta prin prisma evoluţiei fiecărei fiinţe. Material există atracţie-respingere, pentru că mintea umană construieşte această noţiune. Există potrivirea sau nepotrivirea propriilor noastre acţiuni, propriilor noastre atitudini în infinita reţea care alcătuieşte existenţa, universul. Ce căutăm suntem noi înşine, prin jungla informaţională oferită deschis, gratis de divinitate prin tot ceea ce manifestăm. Mă întreb cum putem căuta ceva ce ţine de viitor, când pentru noi prezentul este o nebuloasă, trecutul la fel. Mereu rămân întrebări fără răspuns. Cele care vin mai adaugă un impuls, un semn oarecum clar asupra necunoaşterii umane.
“Nici fruntea nu mai face valuri. Şi ochiul este viu. La orizont i se dezvăluie adevăruri nedigerate încă.”
Deschide chivotul legământului cu ochiul spiritului, prietene cititor al acestor cuvinte de suflet. Rostogoleşte inima odată cu roţile trenului vieţii. Va curge izvor alb întru cunoaşterea profundă a bucuriei depline a fiinţei tale şi a Iubirii Lui, nicicând înainte de a te cunoaşte pe tine însuţi, în fiecare nervură a pietrei unghiulare a destinului tău.
Anne Marie Bejliu
21 septembrie 2014
21 septembrie 2014
rostogolim...
...din chivotul iubirii
speranţe adunate-n cioc de vrăbii
le-nchidem în tumultul nerostirii
plimbăm destine-aduse pe corăbii
e-atâta dragoste la mine-n suflet
şi-atât de tandru îmi întinzi o mână
îmbrăţişăm tăcuţi al vieţii zumzet
parc-am fi mateloţi într-o furtună
spălăm tristeţea de pe bolta frunţii
trecutul e o linişte eternă
în zborul nostru sărutăm şi munţii
o soart-avem şi-aceea este ternă
lumina e pustie printre gene
ne mângâie cu vocea ei de ceară
privim cu ochii-nchişi ploaia cum
cerne
tot plânsul omenirii printr-o gheară
deschidem poarta unui timp ferice
rostim o rugăciune-n ceas de seară
din stele rupem fire de aglice
iubirea noastră-i
strânsă-ntr-o comoară.
- Carmen Popescu -
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu