iubirea

caracatiţă cu aspect de gând sau miriapodul cunoaşterii de sine
în tăcerea adâncită în pasul de fată domnişoară femeie
sistem fără ecuaţii de scăpare
scăpare poate prin aruncarea în golul dintre umbre
poate ascunderea în colţul imaginaţiei aduce tributul indiferenţei
şi mersul într-un înainte al fetei morgana
tinereţe şi bătrâneţe în acelaşi calapod
eleganţa pantofului iubirii pământene
arcuirea imaginilor mişcărilor repetate repetabile

în aceeaşi pădure rătăcim
nu ne găsim femei ale soarelui ale apei şi pământului
ale aerului ale fiecărei ciuperci mângâind ploile
pentru naşterea renaşterea lor
versificând la rădăcinile trunchiurilor copacilor

nici nu ştiu că nu sunt văzute nici nu vor
tac şi cresc li se rup pălăriile roşii
acrobatice tumbe dezleagă lacrimile în dimineţile cu rouă
trup de gând răsucesc toate într-un glas uitat
anotimpuri trec…
ele în sacii de pânză şoptesc apoi cântă de bucuria aşchiilor de viaţă

da. iubirea pământeană o aud ca pe o caracatiţă cu aspect de gând
cum foşneşte în rădăcinile ciupercilor mereu culese nealese
ridicate aruncate în sacii logic aranjaţi în camioanele indiferenţei

acum tac. zgomotul sperie pământul iar trunchiurile copacilor
defilează static printre umbrele ciupercilor odată roşii odată albe
picioare fără paşi la umbra lor

Anne Marie Bejliu, 20 septembrie 2014