piatră de hotar

răstignită lumină între două aripi
apare dispare
pe fiecare arc de curcubeu
câte o libelulă lasă prin aripi soarele
să schimbe făgașul gândurilor

omul privește înmulțește umbrele
printre gene așteaptă primăvara
afară toate sunt la locul lor

natura lasă omului timpul bucuriei

în mine încă este iarna vârstelor în care
firele de păr răvășesc argintiul amintirilor
pe o pernă muiată în lacrimi

de dor

toate cântă multe sunt tăcute
iar tăcerea lor o simt
adâncind coșul pieptului până la durere

acolo undeva bate inima vie
în toate camerele
ca o cruce așternute de Cel din cer
verbul dintâi construiește metafore

pentru că

fiecare zi a devenit piatră de hotar pentru un
Sisif modern sau poate foarte învechit în a trăi
deplin bucuria de a fi

răstignită umbră privesc în toate și în tot
printre cuvintele pe care le înșir
ca un miriapod al zilelor de azi în care
nu mai știu dacă e bine să iubești în mișcare omul
sau să-i păstrezi simplu pata de culoare
imprimată pe retina trăirilor care înconjoară
secundele de liniște cu tăcerea

Anne Marie Bejliu, 6 februarie 2016