Priveşte drept înainte sau drept în tine şi lasă haosul să-şi continuie dansul - cam aşa ceva îmi spunea tata în drum spre Vf. Omu. O clipă am vrut să văd o floare, unic punct roşu undeva, mai jos, ba am şi râs şi echilibrul meu s-a dus de-a valma pe gheaţă şi zăpadă spre prăpastie. Abia atunci am privit drept înainte şi-am văzut mâna tatei. Nu este oricând mâna tatălui pământ, dar este mâna Lui şi oricâte fisuri ar fi pe punţile pe care le străbaţi, el ştie când cum şi dacă să-ţi lase mâna să intre în căuşul Mâinii Lui. Ce este înălţimea dacă interiorul e scund şi îngust?
...Și drumurile-s sălbăticite, acoperite de ierburi care cântă răsăritului, iar apusului, îi lasă o împletitură de braţe din esenţe verzi, să-şi schimbe culoarea de câte ori vârful lor îi ating pletele.
Mă plimbam odată pe câmpurile încă deschise ale marginii de cartier. M-am întors cu faţa spre apus. Era ca o haină zdrenţuită, însângerată a cerului, o compoziţie de roşu nobil şi albastru pornind de la azurul zilei de sfârşit de august şi albastrul furiei mării. Am ales să merg pe firul apusului până când s-a înnoptat de-a binelea, până când ultima rămăşiţă de roşu nobil s-a stins, lăsând rana cerului vindecată. Nu mică mi-a fost surpriza să găsesc un aşternut de muşeţel pe care-l căutam cu îndârjire de cel puţin o oră. Nu-l văzusem. Ochii mei alergau după rănile cerului, într-un apus al sfâşierii infinitului prins cu bucurie într-un gând dolofan pe care l-am aşternut atunci...la aproape 16 ani, în "jurnalul cu chinezării". Primul abia îl terminasem şi primisem cadou pentru al treilea prenume al meu, chinezăriile. Și acum îl păstrez... Le păstrez cu sfinţenie. Pe câmpurile (două sunt) de la marginea cartierului, mă plimbam când eram pitic, cu părinţii. Mai târziu, am început să umblu singurică în căutare de flori, pir şi alte minunăţii. Îmi plăcea să le aduc mamei. Îmi împletea firele de pir şi râdeam amândouă de formele pe care le lua fiecare împletitură în parte. Îmi plăcea că acolo puteam să mă iau la întrecere cu vrăbiile. Fluieram (tot ce-mi trecea prin cap, toate genurile posibile şi imposibile de muzică) cât mă ţineau buzele şi plămânii, fără să primesc observaţii. Înainte vreme mă acompania tata. Noi eram fluierăcioşii familiei. Și evident că eram extrem de serioşi în a ne armoniza fluiericii. Când nu vroiam câmpurile, mergeam prin livada de nuci sau cea cu cireşi, de pe fostele moşii ale bogătaşilor din zonă. Și ele au povestea lor...
Mă plimbam odată pe câmpurile încă deschise ale marginii de cartier. M-am întors cu faţa spre apus. Era ca o haină zdrenţuită, însângerată a cerului, o compoziţie de roşu nobil şi albastru pornind de la azurul zilei de sfârşit de august şi albastrul furiei mării. Am ales să merg pe firul apusului până când s-a înnoptat de-a binelea, până când ultima rămăşiţă de roşu nobil s-a stins, lăsând rana cerului vindecată. Nu mică mi-a fost surpriza să găsesc un aşternut de muşeţel pe care-l căutam cu îndârjire de cel puţin o oră. Nu-l văzusem. Ochii mei alergau după rănile cerului, într-un apus al sfâşierii infinitului prins cu bucurie într-un gând dolofan pe care l-am aşternut atunci...la aproape 16 ani, în "jurnalul cu chinezării". Primul abia îl terminasem şi primisem cadou pentru al treilea prenume al meu, chinezăriile. Și acum îl păstrez... Le păstrez cu sfinţenie. Pe câmpurile (două sunt) de la marginea cartierului, mă plimbam când eram pitic, cu părinţii. Mai târziu, am început să umblu singurică în căutare de flori, pir şi alte minunăţii. Îmi plăcea să le aduc mamei. Îmi împletea firele de pir şi râdeam amândouă de formele pe care le lua fiecare împletitură în parte. Îmi plăcea că acolo puteam să mă iau la întrecere cu vrăbiile. Fluieram (tot ce-mi trecea prin cap, toate genurile posibile şi imposibile de muzică) cât mă ţineau buzele şi plămânii, fără să primesc observaţii. Înainte vreme mă acompania tata. Noi eram fluierăcioşii familiei. Și evident că eram extrem de serioşi în a ne armoniza fluiericii. Când nu vroiam câmpurile, mergeam prin livada de nuci sau cea cu cireşi, de pe fostele moşii ale bogătaşilor din zonă. Și ele au povestea lor...
Anne Marie Bejliu, 2016
(fragment de carte în ”creștere”)
(fragment de carte în ”creștere”)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu