circ stele şi cântec de om

în scena finală cad flori pe pământ 
cad lacrimile de crocodil 
se revarsă stelele se încearcă o reconstruire a unui cer 
iluziv conturat de oameni
din cutia trapezoidală 
ascunsă după cortina din sala mare a prieteniei
glasul femeii se aude slab

iartă-mă dragul meu că nu mai răspund acum
ţi-ai adus prea târziu aminte că sunt om
că pot iubi poate cum tu nu poţi exprima
că nu-ţi mai sunt căldarea
în care arunci zilnic frustrările toate

prietene mă iartă că te-am tulburat din preocupările zilnice
pentru a scrie câteva cuvinte
sau a bolborosi în barbă o disperare care nu-ţi aparţine
eu am plecat de fapt plecam în fiecare zi
ai deschis prea târziu umbrela. plouă demult
prietenia uneori se diluează şi se pierde în fumul indiferenţei
e o simplă accentuare a umanului
o tuşă necesară trezirii mele
a ta va veni mai târziu
prea târziu pentru ca verbul a fi să-mi mai fie

glasul continuă până când se închide capacul
se aruncă flori steluţe se cântă fals trist
iar el - iubitul femeii
începe să devină cel mai bun poet al anului calului

lumânările ard florile se ofilesc
cântecul femeii nu

o iubire două nouă
o prietenie două nouă
circ stele şi cântecul omului
răsunând mereu ca un ecou al întâmplării
------------------------------
*
adesea ne uităm uitându-ne
sărim pârleazul tragediei
aducându-ne aminte
că unele umbre sunt chiar vii
că sunt oameni
au nevoie de un cuvânt de alinare
de apreciere
au nevoie de cântecul nostru
pentru a-şi acorda lira luminii proprii

Anne Marie Bejliu, 4 iulie 2014