lumina

ca un vis de nălucă aiurind continente
peste linii de forţă slăbită de ură
omenirea desparte iubirea de gând
iluzii necoapte zac pe bordura
în care cuvântul respiră 
durerea şi frica din copilul lovit

lumina există şi în toate nu este
materia primă din care urâtul
dezbină destramă
materie faptă

bumerangul din iarbă clipa coseşte
în tine prin mine
prin toate petrece

refluxul şi fluxul redevin mişcare

simplă sfântă arsă
nouă abordare

vaporul de gânduri fluturi albi aşteaptă
din găoacea strânsă spre sus să se-ndrepte

prin mine spre tine
să nu mai dezbine
lumina opacă din oglinda săracă
a omului veşted
pe care omida nu poate nu scapă
e prinsă tăiată transformată în pată

îmi aduc aminte un an anume
în care ziduri alb - albastre de omizi sunt pline

îmi era şi frică şi silă să-ndrept
spre viaţa-ntre oameni
pasul alert

acum omizile-s moarte oamenii la fel

mai sunt oameni încă
zidurile-s vii. sila e tot vie
şi printre eresuri caut tot lumina
cea adevărată...

ca un vis nălucă lumina mă arde
apoi mă alină iară iar mă arde
alerg printre gânduri le privesc tăcerea
într-un lacăt orbul şi-a-ndreptat privirea

codul îl desparte apoi îl anină
de privirea clară crudă şi senină
în care cuvântul tace şi respiră
durerea şi frica din copilul lovit
-------------------------
e umanitate într-un glob ciobit
se aude pliciul pe obrazul fraged
necondiţionare şi unicitate...
nu-i nimic din ele
este nesimţire indolenţă crasă
şi indiferenţă
numai vorbe goale în citate seci
încântarea lumii când zbieri şi petreci
veselit că iată iar ai reuşit
să provoci durerea într-un chip duios
fragedă fiinţă venită-aici jos
să te lumineze cu adevărat

tu ce faci, hu-humane? îl distrugi pe loc?

Anne Marie Bejliu, 13 iulie 2014

sursa imaginii:

http://tahemet.blogspot.ro/2008/06/semne-i-eresuri-n-lemn-viu.html