elementare clipe înconjoară cuvintele, spaţiul în care toate şi tot definesc atitudini, gesturi convenţionale care oricât de preţios exprimate manifestate sunt, tot sufocă.
alienarea frumosului sau poate numai atingerea lui cu degetele mocirlei se apropie. elastice paranteze, uriaşe acolade se pun conştiincios, se premiază în disperare. contorizăm nimicul iar toate umbrele uitate îşi ridică braţele, se predau, nu înainte de a deveni uriaşi pe asfaltul mototolit.
îi privesc geometriile apatic. este plin de creiere care înfloresc continuu, se strâng în jurul unei adunături de puncte cenuşii. lasă izul în umbre. îmi spun că sunt încercări, sisteme convenţionale de încercări.
mi-e mintea într-un talmeş balmeş acum. încerc să ies din starea de troglodit. mă dor toate şi totul îmi pare un haos. încerc să reanim cuvântul şi uite că tot prin haznalele prezentului sunt obligată să trec.
între sinele departe de urât şi toate aceste colaje, nisipurile se curăţă, clepsidrele vechi se sparg, tunelurile fricilor cresc, ridică la suprafaţă fărâma de lumină.
fantele cresc, fanţi poezesc. se aplaudă, se umblă indecent prin mecanismele aparatelor genitale, pardon, geniale, ale mentalităţii găurilor negre ale umanului.
caut şi acum triunghiul bermudelor, acel triunghi în care odată stăteam, altădată fugeam.
ajung să mă întreb dacă nu cumva omul a devenit el însuşi un triunghi al bermudelor, inexplicabil între infinitele finite salturi. şi când stau şi privesc prin mine în mine totul, mă păcălesc încă şi sper că totul se amestecă într-un vers şi poate că totul devine ca o înşiruire de dorinţe niciodată ascunse, mereu la suprafaţa zâmbetului fals.
elementare clipe se cern în mine, prin mine, pentru mine mereu. nu ştiu de ce acest haos continuă în mintea mea acum. prea mult spun "poate", "poate că". vreau cândva să-mi lămuresc neliniştea, sfânta nelinişte, în liniştea prestabilită de cer a fi sacul în care mă adun, sau baza şarpelui care urcă şi coboară lovind tubulaturile fine ale siguranţei de sine. să învăţ să cânt la orga de piatră, la orga de iarbă a propriei fiinţe este cel mai complex gest al minţii rostogolită zilnic printre măşti, printre rostiri.
se joacă mult teatru şi asta mă oboseşte. cât rămâne artă, e mai simplu. când devine obicei al cotidianului, deja îmi intră încet, încet, ca printr-o soluţie perfuzantă îmbibată de el, în inimă. îl resping şi asta nu-mi aduce decât stagnare. de asta am cerut omului cu tichia de mărgăritar pe care-l găzduiesc de ceva ani buni în castelul de gânduri, să nu mai arunce mărgăritarele înainte celor care lasă izul haznalelor cotidianului să umple iarba, ierburile cu cenuşa lor otrăvită, să lase boabele pe iarbă pur şi simplu. de acolo le privesc şi le învăţ, reînvăţ mişcarea, sensul, plinul şi-apoi golul devine mai uşor de asimilat...
Anne Marie Bejliu, 1 mai 2015
alienarea frumosului sau poate numai atingerea lui cu degetele mocirlei se apropie. elastice paranteze, uriaşe acolade se pun conştiincios, se premiază în disperare. contorizăm nimicul iar toate umbrele uitate îşi ridică braţele, se predau, nu înainte de a deveni uriaşi pe asfaltul mototolit.
îi privesc geometriile apatic. este plin de creiere care înfloresc continuu, se strâng în jurul unei adunături de puncte cenuşii. lasă izul în umbre. îmi spun că sunt încercări, sisteme convenţionale de încercări.
mi-e mintea într-un talmeş balmeş acum. încerc să ies din starea de troglodit. mă dor toate şi totul îmi pare un haos. încerc să reanim cuvântul şi uite că tot prin haznalele prezentului sunt obligată să trec.
între sinele departe de urât şi toate aceste colaje, nisipurile se curăţă, clepsidrele vechi se sparg, tunelurile fricilor cresc, ridică la suprafaţă fărâma de lumină.
fantele cresc, fanţi poezesc. se aplaudă, se umblă indecent prin mecanismele aparatelor genitale, pardon, geniale, ale mentalităţii găurilor negre ale umanului.
caut şi acum triunghiul bermudelor, acel triunghi în care odată stăteam, altădată fugeam.
ajung să mă întreb dacă nu cumva omul a devenit el însuşi un triunghi al bermudelor, inexplicabil între infinitele finite salturi. şi când stau şi privesc prin mine în mine totul, mă păcălesc încă şi sper că totul se amestecă într-un vers şi poate că totul devine ca o înşiruire de dorinţe niciodată ascunse, mereu la suprafaţa zâmbetului fals.
elementare clipe se cern în mine, prin mine, pentru mine mereu. nu ştiu de ce acest haos continuă în mintea mea acum. prea mult spun "poate", "poate că". vreau cândva să-mi lămuresc neliniştea, sfânta nelinişte, în liniştea prestabilită de cer a fi sacul în care mă adun, sau baza şarpelui care urcă şi coboară lovind tubulaturile fine ale siguranţei de sine. să învăţ să cânt la orga de piatră, la orga de iarbă a propriei fiinţe este cel mai complex gest al minţii rostogolită zilnic printre măşti, printre rostiri.
se joacă mult teatru şi asta mă oboseşte. cât rămâne artă, e mai simplu. când devine obicei al cotidianului, deja îmi intră încet, încet, ca printr-o soluţie perfuzantă îmbibată de el, în inimă. îl resping şi asta nu-mi aduce decât stagnare. de asta am cerut omului cu tichia de mărgăritar pe care-l găzduiesc de ceva ani buni în castelul de gânduri, să nu mai arunce mărgăritarele înainte celor care lasă izul haznalelor cotidianului să umple iarba, ierburile cu cenuşa lor otrăvită, să lase boabele pe iarbă pur şi simplu. de acolo le privesc şi le învăţ, reînvăţ mişcarea, sensul, plinul şi-apoi golul devine mai uşor de asimilat...
Anne Marie Bejliu, 1 mai 2015
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu