cum unei păsări gestul ţese

cu atât mai mult buldozerul cuvintelor
calcă iarba din faţa casei
păpuşa contorsionată mai încearcă un dans
o piruetă în faţa dulapurilor de haine
hilar este că ea viul şi-l întoarce
când o privesc rămâne înţepenită atât cât
stau şi privesc în oglindă spre ea

îmi vrea ochii larg deschişi gura căscată
şi mai ales mâna întinsă
cu care să-i mângâi trunchiul

într-o convulsie a timpului totul dispare
scenografie a unei boli
în care rolurile le împart singură
între mine şi umbra singurătăţii

golul zidurilor pătrund în carne
acum şi frigul împleteşte
în mine lacrima copilei oarbe

mi-e dor tată mi-e dor de tine
cum unei păsări gestul ţese aripa zborul
când şi-l îndoaie sub aripă
ca pe o servietă banală şi tace

Anne Marie Bejliu, 11 septembrie 2015