rezonez

m-am privit de la înălţime
m-am privit din iarbă m-am privit
de-a lungul unei cruci pe care orbul
o cântă mereu în poemele ilizibil aşternute
pe fila a noua a lui septembrie

an de an răsună o urare pe care o prind
în pumni o strivesc de zidul alb al gândului
pentru a-mi fi şorţ la bucătăria culorilor interzise

mă grăbesc să umblu. şchiopătez
călcâiul l-am lăsat liber în sandalele negre

aproape că uit al doilea picior
când mă împiedic de pietre

izvorul tremură de râs eu îl privesc râd şi eu
cu sita în mâinii mişc toate erorile posibile
şi mai ales imposibile

cad grămadă în balta în care o broască gureşă
îmi cântă şi ea prostia
după multe peregrinări între privirile mele
şi nămolul din care uneori răsar nuferi alteori bălării

îmi place cântecul ei. aproape că rezonez

încep iar dansul printre notele dimineţii
după o curăţare scurtă de ierburile amare
ale gândurilor împrumutate voit sau nu peste noapte

Anne Marie Bejliu, 6 septembrie 2015