inelele teiului aşteaptă

pe el cine îl iartă

pe mine cum mă strigă

de pe scara aceea infinită

acel joc absurd în care uneori mă regăsesc

alteori mă rătăcesc

urc şi urc fără sau cu graba pionului

spre cutia sinelui

cineva îmi vorbeşte de copilul lui şi doare

ca un membru fantomă după un accident

în care timpul şi-a frânt limitele

înţeleg că sunt încă mamă acolo în sămânţa aceea

în care mă tot ascund

simt braţele pline cu ei cu toţi cei care

durerea şi-o lasă pe chip într-un zâmbet

şi râd Doamne

râd nespus de frumos Ţie mereu Ţie

ei ştiu că inelele teiului aşteaptă

să devină icoană. ştiu

Anne Marie Bejliu, 9 iunie 2016