Locul minune de pe Poliştoacă

Multe excursii le-am făcut cât stăteam ori în Predeal ori în Sinaia cu băieţii mei pe Poliştoacă, când încă nu puseseră mâna pe spaţiile splendide de acolo să-şi construiască nişte vile urâte şi înghesuite oricine, oricum. 
Aveam un loc pe Poliştoacă unde iarba era atât de fină încât şi Teodor şi Andrei zâmbeau când le puneam tălpşoarele pe ea, simulând mersul de care n-au avut parte. După ce a plecat la ceruri Andrei, am mai fost odată numai cu Teuţ pe acolo. Stătea cuminte în cărucior şi cum cu ochii lui mari privea cerul senin şi parcă mânca lumină cât mii de oameni la un loc, la un moment s-a umplut cerul de nori şi ochiul de senin dintre brazi a dispărut. Noi strângeam lucrurile să le ducem la maşină şi în liniştea de atunci din acel loc am auzit deodată proteste vehemente şi parcă era vocea lui Teodor. El avea mereu locul lui preferat. Nu-l puteam pune în altă parte că se supăra straşnnic şi ridica vocea la noi şi plângea de mama focului. Era pasional ca tata.
Bun. Ce auzeam: Ei, ăi, băăăiii! Ucole ucole! E ce băăă!! Uuumina me-aaa! Eeemmm!
N-am reuşit să traduc acel "ucole". Încă lucrez la asta, din amintiri.
Em eram eu, adică mama lui azi şi mâine şi poimâine...
Am fugit la el l-am luat repede în braţe, căruţul târâş la maşină şi n-am intrat bine în maşină că s-a pornit o ploaie năstruşnică. Noi râdeam acum la adăpost cu lacrimi, pentru că Teuţ îşi continua protestele în maşină. I-am dat dreptate.
Andrei îngâna păsările şi scotea nişte sunete tare frumoase, iar Teuţ vorbea de zor cu lumina şi gongănea cu voce de bărbăţel. Era o bucurie mare şi plină de lumină pentru noi trei: mama, soţul meu şi eu. Îi ascultam şi i-am fi ascultat mereu cu bucurie pe cei doi muşchetari plini de iubire şi căldură, şi bucuria de a trăi frumuseţea sub toate formele ei fireşti.