mersul pe două umbre

ascultă-mă
din când în când
şi uită rostirea

adună toate pietrele căzute
de pe muchia limbii

ridică bucuria
ca pe o ceată de visări

este un nesfârşit miracol
al umbrei
pe care o laşi să trăiască
până când

de braţ întunericul
te ia amical
şi te dă de
toate zidurile pe care

nu le-ai văzut
nu le vezi

le vei vedea
la trezire
-----------------------

ştiu că te vei întoarce
şchiopătând
întrebându-mi călcâiul
câte săgeţi
a primit în dar
de la prieteni

nu îţi va răspunde
verbul va şchiopăta şi el

plimbarea printre litere
e ca o teamă nefondată
atunci când în tine
zace mersul pe două umbre
în care niciodată nu crezi

între ele tu
ridicat de la pământ
le dirijezi rostirile

acolo întunericul pe care
nu-l mai auzi demult
îţi vorbeşte
reinventând tăcerii sensul

Anne Marie Bejliu, 17 iunie 2015

unde să mai arunci aşchiile

vernisaj pe clapele pianului bătrân
sunetul râde imaginea-i vie în închipuirea daltei
care schimbă secţiune cu secţiune
felia de piatră

viaţa îşi aruncă hainele indecent
totul se metaforizează în dialogul incitant
dintre instrumente

concert învelit în clasic
modern pur sânge într-o frază
a prezentului perpetuu

unde să mai arunci aşchiile
ecologicul te strânge de gât rupând vegetalele
cu tot cu rădăcinile cuvintelor de împăcare

la umbra unui cuţit
felia de bucurie se întâmplă

în tăcere acum regizorul schimbă discul

la finele vernisajului cineva aruncă o chitară
peste rădăcinile smulse

se găteşte estetic încă un tablou
care mimează lacrima sferei statice

artistul se retrage pianul se retrage
golul rămâne oricum
ca o gazdă primitoare a nimicului

Anne Marie Bejliu, 17 iunie 2015

sursa imaginii:
http://celticcrow.deviantart.com/…/Cubist-Piano-III-83714968

asculţi numele arcului

îmi spui să privesc să tac
te ascult dar în mine asculţi mereu
numele arcului săgeţile te împung
şi atunci cum să tac sau să privesc

îmi arunc orbitele înlăuntrul inimii
mă ascund acolo mai mereu. tu mă cerţi încet
aproape şoptit mă arunci odată
cu bandajul uitat pe încheietura ruptă
după ultima poezie scrisă iubită numai de tine şi cei
câţiva care nu citesc decât titlul
uneori

cum să tac să privesc şi apoi să ascult
toată această poveste absurd rătăcită
printre filele îngălbenite

mai bine te uit la marginea zdrenţuită a cârpei
de praf îl las să cadă pe podea şi cu talpa
lipită de cealaltă încerc alt pas de dans

harta desenată în praf îmi va mai spune
din când în când într-un mod cât se poate de banal
ce mai faci

Anne Marie Bejliu, 17 iunie 2015

sursa imaginii:

http://www.descopera.ro/cultura/12511373-povestea-arcului-cu-sageti-si-evolutia-societatilor-umane

ţăruş împletit cu altul

în fiecare zi sap la rădăcina morţii 
cu un ţăruş împletit cu altul
seamănă cu un început de coroană 
a răscrucilor în care ajung

un fel de crucificare a ei a morţii 
se întâmplă de fiecare dată pe scena vieţii 
şi viaţa nu lăcrămează poartă măşti 
artistul ştie cum să i le potrivească
aproape râd într-un plâns cuminte când

strigătul ei îl aude numai coasa 
pe care o leagănă deasupra vieţilor iubirii mele 
şi crud cade o dată de două ori de mii de ori 

mişcarea se repetă şi atunci 

înfig iar şi iar ţăruşul împletit cu altul acolo 
unde simt că palpită de nerăbdare dalta 
coasa vârful acela nedrept 
sau poate prea drept pentru o curăţare 
perfectă a luminii din jurul meu

ca într-o biserică ortodoxă 
întunericul mă cuprinde

ce mai faci prieten drag uite 
aprind candela să nu mori şi tu
doar prefă-te că nu mai eşti 

cum se întâmplă să cazi întunericule
 în unghiul ascuţit al patimilor când 
dorinţele toate mi le adun le cern apoi le 
arunc una câte una în mişcarea 
crudă a tăişului coasei

Anne Marie Bejliu, 14 iunie 2015

Domnul m-a creat Domnul mă va stinge

vreau să uit 

să mă întorc spre 

carul greşelilor 

sfătuitor fidel luminii 

gândul curat mă îmbie

 să aştern pe tava uimirii 

toate câte sunt pornite 

din irisul infinit al Domnului 

 numai al Lui îmi poate fi far 

întru cunoaştere deplină

şi atunci 

mă despart de leii nărăvaşi 

ai răului 

chiar şi cel venit 

cu cele mai bune intenţii

ale fiinţelor în care umbrele

 nu-mi sunt încecări

şi cum pot eu oare să cunosc

 acel adevăr îmbibat cu aroma

 paielor din ieslea 

naşterii Lui 

dacă prin mine umanul 

repetă la nesfârşit poveşti

despre falsa unicitate 

în fapt

construcţie a neghiobiei sale 

desăvârşite

orice măruntaie ale pământului 

vii sau nevii 

prind în mişcarea şi în statica lor 

curgerea spre doi 

mereu doi

şi atunci 

de unde acea unicitate 

acea necondiţionare a gesturilor 

a faptelor a trăirilor

condiţionată fiind de 

punctele crucii pe care 

umblu mereu în căutarea porţii 

înspre centru 

apoi înspre sus

dorm orizontalei trezirea 

până când

ajung să învăţ a vedea 

unicul punct de forţă 

al propriei manifestări

văd tac privesc atent orizontala

 pentru a-i putea traversa 

fiecare fisură 

umplând-o cu bucuria visului

 propriei verticale de a fi

sărut verbul

 îi aspir perfecţiunea

apoi continui să mor lent 

pe orizontala 

speranţelor deşarte

Domnul m-a creat

Domnul mă va stinge 

încet sau rapid

cu pala de gând a Sa 

Anne Marie Bejliu, 14 iunie 2015

unde mai calci zvelt aria vieţii - mă gândesc la tata -

mă dureau tată toate cuvintele
pe care nu le mai puteai rosti
când toate aveau să se sfârşească

te-am visat tată aplecat
ca un brad frânt pe holul casei
erai fericit că mergeai
era destul atunci şi tot vis era
pentru că tu te ridicai la marginea patului
zâmbeai atât de obosit de
toate cele care mai ieri te bucurau

mărunte ochiuri de gând mă dor acum
şi cresc în mine până când
reuşesc să plâng
ca o eliberare din hăţurile durerii

aş vrea să fug să nu mai simt
pasărea tăcerii
cum te cuprindea tot mai strâns
îţi fura cuvintele
le transforma în prelungi şoapte

şi ochii tăi mereu vii
cuprinşi erau de ceaţa agoniei
şi tot speram tot speram
că mai pot smulge din vârful coasei
frumuseţea ta de bărbat
de om înţelept şi bun şi cald...

ţineam mâna rece
încercam să o acopăr cu viaţă
încercam să-i redau căldura

Doamne cât aş striga acum
că mi-e dor şi uite că tac
sub aşternutul prezentului
în care tu eşti
flacăra unei candele arzânde
mereu arzânde iubire în ochii mamei

din ei fur când şi când copilărie
şi tot aştept să vii
să revii să taci viu
să-mi vorbeşti despre tine

tu tată unde mai calci zvelt aria vieţii unde...

Anne Marie Bejliu, 14 iunie 2015

cât o pasăre noaptea

după ce ziua de luni m-a aruncat pe aici
spune-mi omule de ce timpul s-a oprit

bicicleta de azi scârţâie tu mormăi ceva
sună a bun venit sau aproape de
"pleacă femeie! " cu tălpile tale late către apus

într-un amurg delirant în care
sar către sâmbăta lui ianuarie

atunci cineva s-a găsit să înfigă acul
să lase branula înfundată cu decepţii durere
şi spaima omului cu ochi albaştri
înainte de căderea coasei

tu ce mai cunoşti din povestea tăcerilor
desăvârşite şi când te vei întoarce
la a lăsa morţii cu morţii
iar pe vii să-i adormi să tacă firii
cât o pasăre noaptea când sub aripă
ciocu-şi aşterne

spiţele roţilor bicicletei de gânduri
încă muşcă din falca agoniei omului cu ochi albaştri
scurmă nisipul dintre degetele copilului

jocul coasei continuă
lustra leagănă perfuzia deasupra ochilor
cuvintele picură amarul în venele slăbite
nimicul întinde braţele către sufletul lui...

candela arde

Anne Marie Bejliu, 14 iunie 2015

simplă şi complexă trăire

exist
spune natura
şi asta mă umple de bucurie

manifest lumina
natura mă îndrumă

pe fiecare petală
a unui trandafir
delfinul dansează

fiecare semn de mişcare
îmi cerne gândurile
în sita naturii superioare
oricărui gest
incomplet definit de minte

deasupra tuturor acestor
cuvinte vechi şi uzate
în bătaia arcelor
ceasornicului
El cântă

nu-L aud
îl trăiesc de la prima
la ultima zbatere a inimii fizice

cândva îmi voi aduna
arcele de sferă
pentru a umple amfora

cu sunetele
cântecului Lui

acum simplă şi complexă
trăire
a subconştientului
atât de conştient
de negurile în care
mă zbat

Anne Marie Bejliu, 13 iunie 2015

simbolistica delfinului

piatra cu păsări

împingi ca un sisif pitic piatra cu păsări
în fapt goluri
niciodată umplute cu realitate
gânduri păsări visele păsări toate
vin deasupra ta injectează prezentul
aspiră viitorul

până la urmă rămâne autosugestia
unei eliberări prin zborul lor măsurat
atât cât umbra te ţine treaz
privindu-i modulaţiile -
sinuoasele înclinări de încredere
plecări aproape întoarceri până când
ţâşnesc măsurat din ziduri
cuvinte

mişcare şi statică
sculptură şi gestica pietrelor
adâncite în propria-ţi carne
în propriul gând
le trăieşti deopotrivă
moartea şi viaţa

piatra cu păsări nu te învaţă tăcerea
trăirea ei adâncă da

ca o lacrimă clipa roade pământul
dintre ziduri

Anne Marie Bejliu, 12 iunie 2015

întregul abandon

tu mai auzi povara
cum răsună
în inima de tei când
primăvara
aşterne pacea într-un cufăr
cu lumina

şi-atunci tu vrei
să cauţi rostul costul
a toate câte sunt şi al cui eşti

trăieşti încet
dinspre exterior spre tine
în sine crezi acum că iar
stagnezi

te doare-un colţ de iarbă
care-ţi fură
privirea
care- n tine seamănă
prinos

credinţa demult
este- o visare
pentru aceia care
L-au uitat

şi-atunci
şi-acum

în ghearele iubirii Sale
prea curate
de om de mic livresc
întregul abandon

ei L-au uitat în spinii
neştiinţei
din inima în care
cresc şi scad neîncetat

floarea de crin
pământ şi sânge-aspiră
până când
un clopot viu se- aude
iar şi iar
chemând

şi-atunci cu toţi
se-adună-n umbre
dăruind
cu inima în neguri
vag plutind

durerea bucuria Lui
răscruci aduc în cale

tu mai auzi povara
cum răsună
în clopot crinul cântă-n şoaptă
prin trup de litere
iar naşte libertate

Anne Marie Bejliu, 11 iunie 2015

"Să nu laşi crinul alb fără roua din zori 
ori apusul tihnit."

cineva urcă tiptil

scutur ciutura trăirilor
fântâna adâncă a patimilor creşte undeva
 în imaginea răsturnată a orbului

pe fiecare margine de pământ cineva scade
 apoi se odihneşte într-o cutie simplă

ştiu că acolo se adună toţi regii blestemaţi
ai jocurilor de şah
alături de cutie un pion ameţit citeşte
câteva poeme
cândva scrise de o mână obosită

în mine calul sare iar şi iar câteva pătrate
în ecou aud ultimele rostiri ale păpuşii
uitată strâmbă pe banca unei vieţi scurte

litera L devine cod în trunchiul copacului
cu şapte ramuri

cineva urcă tiptil scara lui Escher

se păcăleşte cu un capăt de sfoară că o va termina
îi ofer cu graţie săpun parfumat
pentru o călătorie cât mai plăcută simţurilor

de-a rostogolul mă trezesc privindu-mi tălpile
cum măsoară cerul

am terminat căderea sau abia o încep - întreb

totul tace în jurul meu
 un ciob de cuvânt îmi repetă un banc
încerc să râd

Anne Marie Bejliu, 9 iunie 2015

aşchiile-i sunt deliciile

fericirea durerii sau lampioanele morţii
mereu aprinse
deasupra fericirii sufletului celui care ştie
celui care creşte în inima pietrei durerii

saltă umbrele în jurul lui el creşte şi creşte drept
 împotriva ceului sau spiralei
în care intră tot mai mult trupul lui
teatru şi artificiile sărbătorilor creştine
în care segmente de cruce se înalţă tot mai mult

el le cuprinde în inimă le lasă să dospească
apoi sparge gândul în patru cuvinte
 pe care demult a uitat să le rostească

frica sau teama nepotrivită acelei creşteri neîndurătoare
îl paralizează îi curbează sau spiralează
materia în care sufletul orbului creşte întru moarte
 pentru ca spiritul să-şi înalţe fruntea aripile
bucuria de a fi spre braţele Tatălui

el ştie şi ştie că viaţa a zburat demult din el
acum moare lent şi crede în pumnii lui strânşi
crede în sămânţa zdrobită putrezită
pentru încă o şansă

şi atunci

în singurătate aşchiile îi sunt deliciile
le numără la nesfârşit numindu-le câte una sau în grup
fericire iubire fericire iubire

când toate sunt

 fragmente ale muşuroiului de speranţe în care
nici un cuib nu devine întreg
prin moarte călcând steaua cu cinci colţuri
şi o taină nicicând decodată a firii

Anne Marie Bejliu, 9 iunie 2015

Tata - dresorul prezentului

Tata - dresorul prezentului -

Publish at Calameo

tu şi crucea pe care o frămânţi

dansează timpul prin cuvânt
în spasme sensul ţâşneşte spre ziduri
gardul se năruie se umple de cer

în mine zac amintirile
pe toate le aştern iar şi iar
sunt cărămizi de trăiri

daltă şi foc îmi răstoarnă iar dorul

tu tată pe unde mai calci ierburi înalte
câmpuri de gânduri

prin candelă privesc frica neliniştea
mângâierea ta nu mai vine

visul se termină brusc atunci când tu
îmbrăţişezi aerul apoi sabia trezirii taie
frazele rostite într-o singură
lovitură de moarte

vine timpul încălţat cu amintirile toate
le aştern cărămizi printre ele omizi

şi chipul tău acum răsturnat
acum revenit redevenit oglindă
în ceaţa care mă cuprinde

atent atent când strig

zidul se năruie visul se năruie

mă întorc spre arcul de pod acolo tu numai
tu şi crucea pe care o frămânţi în palme
mângâiere alunecare
viaţă moarte viaţă prezent...

Anne Marie Bejliu, 7 iunie 2015

(mâinile tatălui meu când încă trăia)

posedată sau posed

asta întreb aerul 
de câte ori îl respir
şi-l întreb iar şi iar 

dacă în mine intră
pot spune că îl posed
sau tot el
mă are în jug
în călătoria-i devenită
invizibilă
prin arte(re)le gândului

şi atunci când iese
este tot al meu
sau poate
n-am posedat niciodată
decât visele toate
pe care
dezrădăcinându-le
le-am rătăcit

între mine
şi cer
între mine
şi încercarea
de a fi
om

Anne Marie Bejliu, 6 iunie 2015

artist: Ştefan Câlţia

dresorul prezentului

de-a rostogolul împing lemnele
 în gura copilăriei
sania nu se trezeşte zăpada nu mai vine
cea a mieilor s-a ascuns demult
sub tălpile de gânduri

bărbatul care doarme veşniciei galopul
mă trezeşte în fiecare dimineaţă îl întreb serios
pot să te sărut pe frunte tată
poţi fata mea poţi

cineva din umbră îmi spune că nu este bine
să săruţi visul cu blajini

nu-mi pasă oricum
totul alunecă aşa cum vrea El

eu tălpile visului le sărut şi când trezesc
din amorţire trupul sufletul e liniştit

aproape râde lacrima stă să cadă o mint
că e de bucurie
totuşi ceva în mine clipeşte neîncetat
ca ochiul tatălui când era obosit şi totuşi
 ne chema la el să ne sărute în cruce chipurile

eram copilă eram adolescentă eram matură
când bărbatul care sărută acum veşniciei nebunia
a prins forma plecării

i-am sărutat chipul în taina crucii tată-copil
aproape că a zâmbit sufletul lui acolo
unde legăna prezentului calea
flacăra candelei a dansat unduios
am văzut am văzut cum...
îl dresa...

Anne Marie Bejliu, 5 iunie 2015

Fărâmă de piatră

Mi-am promis cândva că voi scrie un roman al propriei vieţi. Mă gândesc însă că deja am înşirat în paginile electronice mare parte din viaţa mea. Ar mai fi amintirile din copilărie, o copilărie plină de bucuria iubirii tuturor celor care alcătuiesc încă şi au alcătuit familia mea de copilă, adolescentă, femeie matură. Mă întreb dacă merită să continui ceea ce am început acum trei ani de zile, am părăsit adeseori, apoi am reluat prin mici fragmente atunci când dorul de cei deja plecaţi în braţele Domnului mă lua cu asalt, nedându-mi voie să aştern altceva.
Mă gândesc intens dacă merită să mai scriu atâta vreme cât situaţia de acum nu-mi permite să mai public(tipăresc pe hârtie) nici cele trei volume care sunt gata, din care unul este o antologie de autor. Nu mai am urmaşi care să folosească şi să valorifice tot ceea ce am scris. Muncesc zi de zi încercând să întreţin casa alături de omul cu care o împart de 24 de ani. Tot ceea ce strâng se duce pe facturi, necesarul zilnic de toate cele, pe altele, mereu pe altele.
În primul rând îmi trebuie curaj să aştern momentele grele din viaţa mea ca moartea bunicilor, moartea bunicii mele care mi-a fost cel mai blând, bun, sincer prim prieten pe care mi l-a dăruit Dumnezeu, Omama, mama tatălui meu, apoi moartea băieţilor şi multe altele care m-au şi întărit m-au şi format, dar mi-au şi tăiat aripile în momentul în care o femeie tânără îşi ia zborul prin profesie, prin iubirile mai mult sau mai puţin împlinite.
Am nevoie de liniştea pe care o cere învelirea într-o stare anume pentru a putea scrie, pentru a avea coerenţă în ceea ce aştern chiar dacă scriu iniţial pentru mine.
Am avut o viaţă bogată, experienţă de viaţă cât încape şi dă şi pe-afară. Mă întreb dacă nu ar fi mai bine să las deoparte totul şi să trăiesc pur şi simplu, să intru într-o tăcere din care să ies numai când scriu poezie sau acele texte scurte cărora cu greu le găsesc o încadrare să-i spun literară.
Am pierdut mult în viaţa materială, am câştigat uriaş în devenirea mea ca fiinţă de lumină. Mă întreb zi de zi, dacă nu mai reuşesc să public, în afară de un mormânt în care se află viitorul meu şi un măr înalt cât blocul în care stau din 1969 (de la un an), ce va rămâne. O cruce cu un nume care va fi acoperit de praf, o cruce pe care probabil o vor arunca în foc odată cu destinul meu buclucaş şi un ceva în interiorul pământului care la un moment dat va fi tocat de cutremure, spulberat de oameni, distrus de toate cele ce vin deasupră-ne pe pământ.
Un roman al vieţii proprii, al oricărui om înseamnă practic o fărâmă din piatra filozofală a întregului univers uman şi rămas undeva într-un sertar sau într-un document electronic supus distrugerii în timp, devine absolut inutil. Să-mi trec timpul liber scriindu-l? Da, şi asta este o motivaţie, numai că timpul acesta nu există. Totuşi caut liniştea în care să-mi crească în palmă trupul lui, să-l pot privi detaşată de tot şi de toate, apoi să-i ofer un contur acceptabil, acceptat de alte priviri. Şi asta numai dacă voi avea puterea să retrăiesc totul fără a mă doborî în acele clipe aşchiile crucii pe care o port de 46 de ani.
Nu ştiu ce să fac. Tot amân tot amân, tot scriu, tot scriu.
Totuşi ce va rămâne în urma mea când voi pleca...

Anne Marie Bejliu, 2 iunie 2015