amprentă

în cupa densă a crestelor munţilor ridic gândul. devine pasăre a zilelor şi a nopţilor răscolind pământul în căutarea sinelui rătăcit între două emisfere ale creierului rostogolit ca o minge din rădăcini de întrebări printre coloanele răspunsurilor surprinse sau nu pe treptele trezviei.
frica dispare printre zăpezi şi mintea călătoreşte paşnic spre ţărmul pe care urmele salturilor pescăruşilor ridică nisipul în palmele călătorului spre infinitul nedefinit în valorile umanului.
prea simplele  valori sunt mult complicate în alegoriile pământului prin focul lăuntricelor transformări ale fiinţei. şarpele atrage focul din privire şi înlătură arsura muşcăturii, revelează misterul, al cărui paznic este, iar omul trăieşte bucuria transformării, reducând totul la gestul simplu al absorbirii oului cunoaşterii. urmează durerea intensă rămasă amprentă pe traiectoria sinuoaselor căutări.
sita de aur vechi cerne razele infernului uman apoi le închide în sfera întunericului pentru a izbucni lumină purificată în toate cotloanele fiinţei trezite doar în unghiurile aparent imposibilelor tresăriri întru bucuria regăsirii.