prelung îmi cântă duhul cuvântului
înainte să-i sting tăcerea
în apa vie a dorului de gând curat
cât de multe vieţi se reaprind în mine
când pasărea în ceaţă îşi lasă trilul
apoi ridică perdeaua nevăzută a iubirii
din inima pământului
în care îmi cobor erorile gândirii
şi cât de mult mă macină roţile morii de piatră
pe piatra infinitului mic pe falia îndoielii
în plin fulger veşnic albastru
împlinit în sfera aurului vechi
când razele Lui ale aurului vechi
mă cern între lumi
aici rămân pietrele de moară
sus lunecă sămânţa grâului privit de soare
în fiecare bună dimineaţă a fiinţei
înghit în grabă punctele arcurile parantezele
listelor nedeterminării materiei
în care închid şi umbrele neîmplinirilor şi ale îndoielii
apoi pornesc pe alt inel al fântânii de la răscruce
şi-n cruce mă-nchid
între pietrele de râu albite de aşteptări
clădirea îşi ridică zvelt trupul
acoperişul ei rămâne cerul
şi zdreanţa din norii viselor neîncheiate
pe fila morţii nerăbdătoare a-mi fi secerător culegător
lucindu-şi coasa deasupra cuvintelor nerostite
ascult prelunga chemare a duhului cuvântului
înainte de foşnetul secerătorului nerăbdător...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu