(pro-filul de paiaţă)
să-mi spui dacă în umbra mea rămâne fila
în care pod de gânduri ridicat-am când prin ceaţă
îmi atingeai profilul de paiaţă
cu mângâieri subtile de umbrelă
sunt toată floare din hârtie creponată
când înfloresc în cute râd şi schimb altare
în sărăcia-mi prea promisă în cântare
pe colţul alb de pâine şi mâncare
în romantism mă pierd şi visul creşte
mă doare glezna gândului prea copt
singurătăţii îi ţin braţele deschise
pentru nimicul blând iluzii nepromise
cotrobăi prin unghere după versuri
citeam acum şi Faust
cum prin noapte se tot plânge
are dreptate bietul când se frânge
cunoaşterea în cioburi mici prostii
aduni o viaţă informaţii le tot cerni
apoi priveşti în faţa ta
deschis s-aşterni
cu bucurie gând curat oferi
şi eşti respins batjocorit chiar torturat
de "zmei"
un Cantor Boltzmann şi mulţi alţi creştini
cu mintea briliant spre înălţimi
murit-au în azilul de nebuni
sau spânzuraţi într-un castel
c-un prim şi ultim gând şi ideal
un ţel: în adevăr să umple
amfore întregi
dar de prostie oare cum dezlegi
pătratul desenat de fel corect
plin doar de patimi goliciune
sunt perfect!
aşa îşi strigă singur în oglinzi
imagini se desprind
- numai dorinţi -
micime-n baltă grădini cu flori
hârtie creponată şi ninsori
redesenate într-un infinit
închis în cuşca dorului finit
tu spune-mi dacă-n umbră îmi apare
fila nescrisă neatinsă de ninsoare
să ştiu de pot păstra în mine nicicând stins
focul acela verde-albastru-violet aprins
să port în mine steaua-n înălţare
să nu mor iar paiaţă
cu coiful din ziare strălucind
precum ciuperca otrăvită din senin
când cerul trist de-atâta vid prostie
plânge prin ploi şi-n întuneric lasă lumea
să-şi cânte odele stupide şi nevoi
spune-mi de vezi tu fila-n umbră-mi
suntem doi?
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu