mă tem să mai deschid o rană
în inima ta
arde numele ei
eu sunt precum corbul
răsturnat în fotoliul regal
aşteptând un colţ de pâine sau de ce o fi
chiar
uite un joc cu singurătatea la piept
iau un os îl arunc în aer
apoi îl prind reinventând omenirea
câtă imaginaţie într-un ciot de oase mărunte
un schelet al romantismului legănat în cuvinte dulcege
câtă căutare mai trebuie să umple marea
ca să aflăm că suntem două paralele strâmbe
uneori curbele se ating
şi acolo
un melc dărâmă furnicilor muşuroiul
aşteaptă şi el încă un joc
încă o mângâiere pe corniţele translucide
în loc de toate
se plictiseşte părăseşte cochilia şi pleacă haihui
prin soare
până la vârful unui fir de iarbă
declarat munte
dansul jocul
încep printr-o bătaie de muguri
nedeschişi timpului de acum
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu