cânt încet

(gând de dimineaţă 31)


mă tem să cânt prea tare
se scutură zăpezile gândului
deasupra timpului răsucit pe ramurile copacilor
cineva spune că înveţi iubirea simplu
când îmbrăţişezi repetat un copac
eu spun că e simplu să plimbi degetele 
pe inelul central al unui mesteacăn
atunci când visul se întrerupe

ceva undeva cândva va reînmuguri în seva cuvântului tău
se vor readuna păsările
o cruce două nouă cruci vor lăsa arderile să redevină înfloriri

mă tem să cânt prea tare
în centrul furtunilor un pitic cu ochii de culoarea strugurelui
ridică metaforele până la corolele florilor de iasomie
şopteşte umbrelor povestea inimilor gemene
apoi bate cu talpa mingea albastră a cuvintelor
poezia îşi ridică umbra până la înălţimea unui om
şi lasă braţele să împletească dintr-o culoare coroana de vise 

copilul râde şi-apoi plânge încetişor
păstrează globul poveştilor pe inima vântului
până când dăruirea redevine gest fără hotare

cânt nu prea tare
mi-ai spus să cânt în inima Ta 
acolo nimeni nu tulbură pe nimeni
doar creşte încet cu buzele tremurânde şoptind Numele Tău

năucită de viaţă ridic uşa coliviei dintre spini de timp
cânt ascult Glasul Tău şi-mi aştern fruntea pe gratia noului an
în linişte Paşii Tăi o îndreaptă
devine drum fără colb din argintul Cântecului Tău

31 decembrie 2013