Cântec viu

Am găsit în lumina serii fila a şaptea a insulei fără hotare.
Acolo, pescăruşii oferă infinitului ochii lor prelungi, ca un canon al zborului printre vârfuri de valuri.
Într-un iulie cu pletele-n soare şi rădăcinile în inima ta, cuvintele au început să zburde pe portativul nou al zilelor. Anotimpurile şi-au strâns seminţele de timp. au păstrat în lumina răsăritului infinitul cu buclele în aşteptarea împlinirii. 
Golul din ele l-am văzut atunci câmp de maci, cu bucuria culorii umplând fiecare spaţiu dintre pietrele cuvinte ale dorului.
Aripile verbelor le-am lăsat deoparte şi de alta a digului pe care tu şi acum stai cu braţele deschise pline de sunete cu ecoul plin, pentru a-mi fi lumina farului în calea rătăcitoare spre Unu.
Deasupra coroanei de spini din salcâmul în care rana se vindecă, libertatea s-a născut timid.
Călătoria continuă.
Privesc dintr-un spin melcul răscolind cu cochilia lui spiralată ierburile. Caută somnul orizontalei, când inima-i tresaltă în aşteptări prelungi, auzind din ce în ce mai puternic ecoul cântecului tău.
Te regăsesc mereu, în fiecare notă păstrând tactul liniştii, printr-o rugăciune simplă, nerostită, lăsată ploaie de primăvară în dar, sufletului meu.
Să te iubesc e simplu. Să-ţi păstrez mereu viu cântecul cu porţile bucuriei deschise e mai greu, dar nicicând imposibil...

23 februarie 2014