Cod interior

Somnul cuvintelor în lungul şir al pietrelor raţiunii, naşte monştri - spune o filă căzută pe covorul de smaragd al inimii.
Privesc ascult fiecare cuvânt aşternut de mâna necunoscută şi tac.
În mine creşte copacul gândurilor nicicând amânate.
Iau sita de aur vechi şi punct cu punct cern literele. 
Mă înrobeşte primul cuvânt. Ecoul lui sună ca o destăinuire a existenţei când în palma Domnului, râde copilul din mine, fără gânduri, fără site, fără limitele absurdului uman.
Ochii Tăi, Doamne, îmi sunt deajuns pentru a fi.
Şi apoi, de câte ori Te văd călător prin sufletul meu îngenunchiat dualităţii, primăvara regăseşte porţile deschise.
Ca un izvor al liniştii izbucnesc toate tăcerile lumii şi fiecare boboc cu coaja sămânţei prezentului trecut pe creştet, surâde unui timp născut prunc verbului a fi.

Trezirea cuvintelor în inima cerului regăseşte pe muchia cuţitului bont actorii
aliniaţi la scenă deschisă. Primesc aplauzele unei săli goale.
Pereţii sunt plini de verbe. Candelabrul cuvintelor este tot un verb. Unde mai încape adevărul?
Reflectoarele fulgeră lumini artificiale. E bine. Spectacolul poate începe călătoria printre umbre, după o premieră a răvăşirii plină de succes.
În culise, Dumnezeu şopteşte inimilor, replicile tăcerilor prezentului trecut, mereu acut.

Când somnul cuvintelor în lungul şir al pietrelor raţiunii naşte monştri, mă ascund în pleoapa Domnului. Ascult Liturghia, lăsându-i literele să-mi umple oasele, sufletul, inima, de viaţă, iubire, adevăr.

Când mă trezesc, ridic singură foile rolurilor prin care am trecut inconştient şi conştient apoi, îmi las mâinile să danseze aerului conturul codului interior al bucuriei de a fi om.

24 februarie 2014