ivăr rupt

pe terasa adormiţilor împletirea trunchiurilor copacilor e simplă
stampa japoneză a rămas neterminată suspendată între alpha şi phi 
aşteaptă între buclele infinitului finalul de dialog 
întâmplător dar crâncen duritatea este extremă cuvintele saltă ca stropii de ploaie pe asfaltul încins când vara atinge temperaturi periculoase
metalului nu-i pasă se topeşte ia alte forme ridică tâmplele zilei şi ale nopţii le împleteşte izbucneşte floare
Doamne cât de absurdă este viaţa
eu aici florile în pământ eu în genunchi în faţa ferestrelor deschise spiritului florile undeva redevenite sămânţă
oasele lucesc sunt albe
undeva în cer seninul desprinde taina unui chip de copil
cândva într-o zi de 9 februarie un iris pălea după un strigăt scurt
Doamne câtă absurditate există în planul Tău
sau noi suntem sub nivelul mării încă
percepţie de surdo mut aplic de acum
dispar o vreme pentru a-mi lăsa gândurile în pace să cutremure mormântul triplu
în el răsadurile de bucurie sunt ilizibile
din când în când un strop de apă relevă frumuseţea lor
atunci plec pe aleea veche a cimitirului şi privesc pe rând răsăritul apusul amurgul înserarea
ca pe frunzele unei copac numit ziua dintâi şi ultima în care un căruţ ruginit târa pe el trupurile florilor
două ierni fără adăpost pentru inima mamei şi privirile golite de încercări ale copiilor
asta plimb acum în file asta gust printre mormane de zâmbete şi false prietenii
eu unde mai sunt în toate poveştile acestea fără capete de pod
miezul e zdrenţuit şi totul apare apoi transpare printre gesturi amânate
nu mai zâmbiţi vă rog
falsitatea poate ucide pietrele paralele şi mai departe prăbuşeşte acoperişul celor două
uşa sau poarta are oricum ivărul rupt
uite soarele cum îşi plimbă unghiurile liber printre adăposturile părăsite...

3 februarie 2014