verbul care te macină

construieşti la nesfârşit faguri de gânduri
drumul iţele şi le încurcă
se adună plopii la taifas cioara cântă pe limba ei 
cheamă alungă ciuguleşte creierele încinse
asfaltul e plin de zăpada nopţilor în care tu şi o sămânţă de gând 
staţi la tafasul finalurilor
plecări sosiri întoarceri
şi geamăna umbră lăfăindu-se pe fotoliul verbelor tale
renunţi la ele renunţi la verbul care trezeşte în tine infinite implozii
acele curg prin braţe prin tâmple intră iarna şi renunţi iar şi iar 
la verbul acela care te macină 
om eşti şi nu departe de tine se consumă o cădere o înălţare 
şi iar o cădere masivă de cuvinte
înzăpezite umbre înzăpezite ieşiri din tunelul groazei de a fi singur
sprâncenele le ridici a mirare de multe ori supărările trec 
şi intri într-o stare aproape epileptică
ca un cutremur de viaţă nedorită te ridici silabisind literele verbului
priveşti golul gol din faţa umbrelor înzăpezite şi aştepţi cârcelul 
să-şi dezmembreze cordul

după ce finalul aşteptat apare ca un braţ de tâmple zdrobite
cu pasul târşit te îndrepţi către niciunde
acolo departe e bine 
departe de tot ceea ce imploziile le frânge brusc

1 februarie 2014