Paşii măsuraţi, saltul mărunt

Prăvălia de cuvinte se închide într-o zi de februarie, cu ecouri de iubire străină de timpanele vioaie, de ochii rătăcitori printre icoanele cuvântului dintâi, pentru inima sălbatic rătăcind printre ecouri de iubiri. 
Singură, muzica bucură auzul singuraticului.
Iarna încă mai tremură în petele de zăpadă. Grădina o absoarbe încet, soarele îi ascute ceasurile limbile de gând trezesc din amorţeală sufletul.

Am visat o clădire mare, cămin-şcoală de pui de oameni abandonaţi. Alergam să prind ultimul tren în care gândurile rodesc primăveri.
La colţul clădirii, am găsit o scară din sfoară. Treptele erau nodurile în care vârful piciorului se înfingea atent. Paşii măsuraţi, saltul mărunt... Fiecare nivel câştigat însemna un fascicul de lumină împlinit, în sfera bucuriei de a fi.
O parte din scară era ruptă şi atunci am legat două capete de sfoară. Dacă nodul meu era bun, puteam merge mai departe, altfel lunecam câteva trepte sau nivele bune.
Urcuşul s-a oprit brusc. Am rămas privind copacii din jur. Era o îmbinare între acel cămin-şcoală şi liceul meu. Am realizat abia la trezire că eu, în vis, împleteam copilăria cu adolescenţa. Treptele acelea, noduri de sfoară, mă privesc şi acum dintr-un ghem de semne de întrebări. Vor veni şi răspunsurile încet, ca o pânză ţesută migălos de încercările la care voi fi supusă de acum înainte. Le aştept cu calm, privind visul mai departe.

Mă gândeam astăzi la iubire, la îmbătătoarele obiecte aproape de cult, falsităţi ale omului în care-şi clăteşte amarul de zi cu zi.
Clădirea din vis are un corespondent în realitate. Vizavi de casa bunicilor mei dinspre mamă, era un cămin-şcoală. Din curtea bunicilor priveam podul în care porumbeii îşi găsiseră de mult lăcaş. Le ascultam uguruitul ca pe un concert continuu şi visam poveştile fiecăruia. Podul avea un geam spart şi prin el, ani la rând, am privit un capăt de scară. Lui îi dedicam poveştile mele ciudate în care pitici, uriaşi, păsări albe, mereu albe, intrau şi ieşeau, împlineau un ritual al existenţei, al copilăriei cuvintelor în ecourile trecutului şi prezentului, mereu îngemănate porţi ale evoluţiei fiinţei.

Prăvălia de cuvinte se închide într-o zi de februarie, în care umbra leagănului aninat de nucul bătrân din curtea bunicilor devine şi el poveste risipită printre filele unei cărţi ale unui autor necunoscut...

14 februarie 2014