uneori tablourile mă sperie
lipsesc tălpile cuvintelor apoi mâinile sunt prelungi
nu mă sperie tablourile în sine mă incită mersul mai departe de pânza pictată
ceramica râde înăbuşit prin toţi porii ei prea vii pentru un labirint negândit
ea mişcă pietrele din jurul ei reconstruieşte nuanţele
e liberă ca o pasăre
singură îşi stabileşte reflexele în ochii celui căruia palmele cerului îi remodelează sufletul
uneori mă sperie formele pe care omul în mişcare le preschimbă în valori
într-un scutec de ceramică regăseşti universul întreg apoi peşterile gânditorilor lumii
la final rodul frământărilor îşi relevă frumuseţea pe un piedestal de cuvinte
poemul e gata. ceramica se linişteşte o clipă apoi trapul ei
se reia sub privirile mireanului
când îşi adună palmele la piept într-o rugă prelungă
şi o plecare a frunţii în faţa virgulei de intrare în labirintul artei pure
imagine: Eva Hild – ceramică sculpturală
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu